Lanţul şi pieptănul
Iubirea transfigurează şi îmbogăţeşte sufletul în care ea lucrează. Dar nu iubirea de sine, iubirea care cere şi vrea totul doar pentru satisfacţia proprie, ci iubirea care dăruie, care se gândeşte întotdeauna la celălalt. Devenim puternici prin ceea ce dăruim altora, nu prin ceea ce putem lua de la ei. Dragostea ne dă putinţa să pătrundem adâncimi şi taine care altfel ne-ar fi rămas pe veci ascunse.
Trăiau odată doi soţi a căror iubire nu încetase să crească după ce se căsătoriseră. Erau săraci, dar fiecare ştia că în inima celuilalt ardea câte o dorinţă neîndeplinită. El moştenea de la tatăl său un ceas de aur şi visa să cumpere pentru el un lanţ din acelaşi metal preţios; ea avea părul lung şi blond şi îşi dorea un pieptăn de sidef pe care să şi-l poată aşeza în plete ca pe o diademă.
Trecuseră câţiva ani şi el se gândea tot mai mult la acel pieptăn, în vreme ce ea aproape că uitase de el, gândindu-se doar cum ar putea cumpăra lanţul de aur pentru soţul iubit. În seara celei de-a zecea aniversări a căsătoriei lor, bărbatul îşi văzu soţia venind surâzătoare înainte-i, dar fără cosiţele lungi şi frumoase.
Ce ai făcut cu părul, întrebă uimit el? Femeia nu spuse nici un cuvânt şi deschise larg mâna în care strălucea un lanţ de aur. Îşi vânduse părul pentru a cumpăra lanţul ceasului preţios.
De ce ai făcut asta? mai zise bărbatul care întinse şi el palma unde pieptănul de sidef răspândea o lumină sclipitoare. Eu am vândut ceasul pentru a-ţi lua pieptănul mult dorit.
Se priviră o clipă şi îşi dădură seama că bogăţia cea mai mare pe care o deţineau era iubirea unuia pentru celălalt.