Lasă judecata Aceluia Care ştie cele ascunse ale minţii

Grăirea de rău este o fiică a zavistiei, care nu are nici o pricină, nici dreaptă, nici nedreaptă. De aceea s-a lipsit de toată iertarea. Voieşti să prihăneşti? Îţi voi da ţie materie folositoare. Voieşti să grăieşti de rău? Grăieşte de rău păcatele tale. Căci zice: „Spune tu întâi păcatele tale ca să te îndreptezi“ (Isaia 43, 26). Ai văzut grăire de rău îndreptăţită, care aduce laudă şi cunună? Şi iarăşi: „Dreptul singur este pârâşul său de la întâiul cuvânt“ (Pilde 18, 17). Al său, nu al altuia.

De te vei face pârâş şi grăitor de rău al altuia, te vei pedepsi, iar de te vei face al tău, te vei încununa. Şi ca să cunoşti ce lucru mare şi bun este a-şi prihăni cineva greşelile sale, auzi că „dreptul singur este pârâşul său de la întâiul cuvânt“. Dar dacă este drept, cum este şi pârâş? Şi de este pârâş, cum este drept? Dreptul nu este vinovat pârii şi grăirii de rău, dar s-a zis aşa ca să ştii că dacă cineva va fi păcătos, dar se va pârî şi-şi va prihăni păcatele sale, se face drept prin învinuirea sa. Dar ce înseamnă „de la întâiul cuvânt“? Ia aminte cu dinadinsul. La tribunale judecata se face în două părţi, fiindcă unii trag la judecata pe alţii, iar alţii singuri se trag; unii pârăsc, alţii se pârăsc; unii sunt vinovaţi, iar alţii nevinovaţi. Şi în partea cea dintâi a judecăţii se dă cuvântul celui ce pârăşte, celui ce este nevinovat. Dar aici este invers, tu, cel ce eşti vinovat, răpeşte mai întâi cuvântul, ca să te faci vinovat. Nu aştepta pe pârâşul tău, dacă eşti dintre cei vinovaţi. Ci, mai înainte de a auzi de la acela pâra, prihăneşte tu cele greşite de tine. Limba este sabie ascuţită, dar să nu facem răni altora cu ea, ci să tăiem cu ea putrejunile noastre. Voieşti să cunoşti că drepţii aveau obicei de a nu grăi de rău pe alţii, ci numai pe ei? Ascultă pe Pavel, care strigă: „Mulţumesc Celui ce m-a întărit, lui Hristos Iisus, Domnul nostru, că m-a socotit credincios şi m-a pus să-I slujesc, pe mine, care mai înainte huleam, prigoneam şi batjocoream“ (I Timotei 1, 12-13). Vezi cum se grăieşte de rău pe sine? Şi iarăşi zice: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu“ (I Timotei 1, 15), şi iarăşi: „… nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu“ (I Corinteni 15, 9). Ai văzut că peste tot se grăieşte de rău pe sine? Căci ştia folosul acestei grăiri de rău, cum că lucrează dreptate. Deci, când era trebuinţă a se prihăni şi a se grăi de rău pe sine, făcea aceasta fără cruţare. Iar când vedea pe alţii judecând relele străine cu multă asprime, le astupa gurile, zicând: „De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor“ (I Corinteni 4, 5). Lasă judecata Aceluia Care ştie cele ascunse ale minţii. Şi deşi socoteşti că ştii cu de-amănuntul cele ale aproapelui, greşită este judecata ta, „căci cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului, care este în el?“ (I Corinteni 2, 11). Câti dintre cei lepădaţi şi proşti vor străluci mai luminat decât soarele? Şi câţi dintre cei vestiţi şi mari se vor descoperi că sunt cenuşă şi morminte văruite? Ai auzit pe Pavel cum se grăieşte de rău pe sine, pomenind adeseori cu tărie păcatele pentru care nu mai trebuia să dea seamă? Că a fost hulitor, prigonitor şi batjocoritor, dar păcatele acestea le-a dezlegat Botezul. Cu toate acestea, îşi aduce aminte de ele, nu că ar avea să dea seama pentru ele, ci ca să arate iubirea de oameni a lui Dumnezeu, că cine fiind el ce i-a făcut, adică din prigonitor l-a făcut apostol. Şi dacă acela îşi aducea aminte de păcatele cele stinse şi iertate, cu mult mai mult trebuie să ne aducem noi aminte de cele făcute după Botez. Căci ce îndreptare sau ce iertare vom avea, auzind pe acela că de multe ori îşi pomeneşte păcatele care nu mai sunt sub vină, iar noi nici pentru acelea de care vom da seama nu ne aducem aminte, ci lăsând cele ale noastre, iscodim cele străine? Ascultă pe Petru zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“. Ascultă cum şi Matei îşi prihăneşte petrecerea sa, numindu-se vameş, neruşinându-se a-şi vădi viaţa sa cea mai dinainte. Şi fiindcă nu aveau cu ce se prihăni după Botez, îşi aduceau aminte de cele mai dinainte, învăţându-ne ca să nu purtăm grija de relele cele străine, ci de ale noastre, şi adeseori să le cugetăm cu mintea. Căci nu este altă doctorie mai bună ca aceasta spre ştergerea păcatelor, precum este pomenirea lor cea deasă şi prihănirea lor neîncetată. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu)