Lavra din inima Olteniei

Situată la 30 km vest de oraşul Târgu Jiu, Mănăstirea Tismana este, aşa cum afirma Grigore Alexandrescu, "cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile de peste Olt". Atrăgând în fiecare an, prin frumuseţile sale, pelerini de pretutindeni, Tismana este un colţ de rai, unde liniştea naturii şi slujbele bisericii îndeamnă la rugăciune continuă. Pentru cel ce vine aici, timpul pare, cu adevărat, că se opreşte pentru o clipă.

De-a lungul timpului, mai mulţi cercetători s-au întrebat, pornind de la toponimul "Tismana" ("loc fortificat de ziduri", dar putând deriva şi de la numele arborelui "tuia" ce se afla în zonă), dacă pe locul unde a fost ridicată mănăstirea, în secolul al XIV-lea, a existat o antică cetate traco-dacă. Se pare că, înainte de ridicarea lăcaşului de închinare, aici se aflau o biserică veche şi o cetate cu ziduri de piatră. Ctitoria Cuviosului Nicodim de la Tismana Frumuseţea încântătoare a peisajului l-a determinat pe Sfântul Nicodim să aleagă locul pentru a construi mănăstirea, după ce a căutat mai mult timp pe valea "râului cu apă vie". Sfântul trecuse, împreună cu 11 călugări, din ţinutul Crainei (lângă Vidin) în Ţara Românească, în urma ocupării de către regatul ungurilor a regiunilor din sudul Dunării. Ajuns aici, a primit sprijin din partea domnitorului Vladislav-Vlaicu pentru a ridica o mănăstire la nord de Dunăre, astfel luând naştere frumoasa aşezare monahală Vodiţa. Vitregiile istoriei, după ce Banatul Severinului a fost cucerit de acelaşi regat maghiar, l-au determinat pe Sfântul Nicodim să părăsească Vodiţa, îndreptându-se spre Serbia. Revine în Ţara Românească, unde voievod era Radu I (Negru-Vodă), căruia îi cere ajutorul la construirea unei noi mănăstiri (tradiţia ne spune că primul lăcaş a fost din lemn de tis - conifer cu lemnul tare). Toate aceste evenimente se petrec în jurul anului 1375, sfinţirea mănăstirii având loc în 1377-1378, în timpul domnitorului Dan I, probabil la 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, hramul mănăstirii. Comunitatea monahală a fost o samovlastie (de sine stătătoare), întocmai după rânduiala pe care sfântul o întâlnise în Sfântul Munte. Din testamentul cuviosului reiese cu precădere această rânduială: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". Primul egumen al Tismanei a fost chiar Sfântul Nicodim (26 decembrie 1406). Lăcaşul a primit şi numele de "mare lavră", coordonând activitatea mănăstirilor: Vodiţa, Prislop şi Topolniţa, precum şi mai multe schituri: Cioclovina de Jos, Cioclovina de Sus, Teiuşul, Ploşniţa şi altele. Spre sfârşitul vieţii, sfântul şi-a vegheat ctitoria dintr-o peşteră săpată în stâncă, în partea de sud a bisericii, care dăinuieşte şi astăzi. File de istorie În timpul peregrinărilor alături de patriarhul Macarie al Antiohiei (1657), diaconul Paul de Alep avea să noteze că Mănăstirea Tismana este "fără seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea naturală pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare". De-a lungul timpului, mănăstirea a căzut în ruină (deşi se crede că viaţa călugărească nu a încetat aici niciodată) până în timpul domnitorului Neagoe Basarab, care, aşa cum a procedat pe tot parcursul domniei sale, a avut o contribuţie însemnată la îmbunătăţirea stării materiale. Inscripţiile de pe uşile mari, refăcute după mai multe dezastre, datează din 1541, în timp ce o altă inscripţie aminteşte faptul că în anul 1564 biserica a fost pictată, policrom, după ce la început exista o pictură monocromă. Domnitorul Matei Basarab este cel care reface biserica după un alt dezastru suferit în 1610-1611. Marele ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, a oferit multe daruri Mănăstirii Tismana (1698), iar în 1733 şi 1766 s-a refăcut zugrăvirea lăcaşului de cult cu ajutorul Stancăi Glogoveanu. Catapeteasma bisericii, ce se poate observa şi astăzi, datează din 1765. Alte reparaţii au avut loc în 1790-1793, pentru ca restaurarea bisericii mari să aibă loc în 1843-1844, după care a urmat refacerea chiliilor. Prin aceste locuri "de închipuiri şi de basme" (Alexandru Vlahuţă) a trecut şi Tudor Vladimirescu, instalându-şi tabăra militară la mănăstire, călugării fiind mutaţi la Cioclovine, Teiuş, Mocirliţa şi în alte schituri. Aici a scris Domnul Tudor Proclamaţia de la 1821, îndemnând poporul la luptă pentru obţinerea libertăţilor. Tot în această perioadă, la Tismana s-au dat lupte grele între pandurii olteni şi otomani, atunci când mănăstirea a fost asediată de turci, schiturile din jur servind, pentru o vreme, drept loc de adăpostire pentru călugării şi oştenii români. Tradiţie şi cultură Dintre portretele de ctitori pictate la Mănăstirea Tismana, se remarcă cele ale domnitorilor Radu I şi Mircea cel Bătrân. Se mai găsesc portretele membrilor familiei marelui vornic Nedelcu, a patru domniţe, Stana, Maria, Voica şi Stanca, şi ale familiei lui Şerban Cantacuzino. Mănăstirea Tismana ("măreţ cuib al Basarabilor" - G. Coşbuc) adăposteşte mormintele ctitorilor şi voievozilor ce şi-au pus amprenta asupra lăcaşului, dar şi pe ale altor persoane ce au contribuit la înfrumuseţarea mănăstirii: Sfântul Nicodim, Vlaicu Vodă, monahul Dositei, Matei Glogoveanu şi alţii. Alături de multe alte mănăstiri oltene, Mănăstirea Tismana, prin tradiţia ei de peste 600 de ani, atestă faptul că pe aceste meleaguri greu încercate de vitregiile istoriei, credinţa în Dumnezeu a fost puntea ce i-a apropiat şi întărit pe oameni şi scara ce i-a ridicat până la cer. Prima şcoală de cărturărie slavonă, după tipicul atonit Tismana era posesoarea, la un veac de la întemeiere, a celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat. Aici s-a aflat un tezaur mare care, după Primul şi cel de-al Doilea Război Mondial, a trecut în patrimoniul statului. Fiind organizată după sistemul atonit, Mănăstirea Tismana a beneficiat şi de o bolniţă sau spital mănăstiresc, despre care avem informaţii încă din 1650, din timpul domnitorului Matei Basarab. Despre Mănăstirea Tismana, Barbu Teodorescu nota: "A fost primul centru de cultură, prima şcoală de cărturărie slavonă, după tipicul atonit, în care a predicat Nicodim multor ucenici. Cultural, bănuim că secolul al XV-lea îi aparţine în întregime". Printre multe alte documente de o importanţă considerabilă, se remarcă unul dintre cele mai vechi manuscrise româneşti cu ferecătură în argint: Evangheliarul slavon "scris de mâna Sfântului Nicodim". Mai trebuie amintit şi faptul că la Mănăstirea Tismana a fost stabilită, pentru un timp, reşedinţa Mitropoliei Severinului, înfiinţată în 1370.