Lecţia I: Pescuitul în ape limpezi

Evanghelia duminicii a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,

2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.

3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.

4. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.

5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.

7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,

8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos

9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.

10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.

11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Textul citit în această duminică la Sfânta Liturghie, luat din Evanghelia după Sfântul Luca, istoriseşte momentul în care Măntuitorul cheamă la apostolat primii ucenici.

În capitolul al IV-lea din Evanghelia sa, Sf. Evanghelist Luca relatează despre conflictul Mântuitorului cu concitadinii săi, cauză din care a trebuit să părăsească Nazaretul şi să se stabilească în Capernaum, oraş aflat pe malul nordic al lacului Ghenizaret. Aici a început să propovăduiască Evanghelia şi a săvârşit mai multe minuni. Locuitorii Capernaumului l-au primit cu atâta bunăvoinţă, încît n-ar fi dorit, pur şi simplu, să le părăseasă oraşul (Lc. 4, 42).

Aflăm din fragmentul de mai sus că Iisus se afla pe malul lacului Ghenizaret şi era îmbulzit de mulţimile care veniseră să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Fericiţi acei oameni care căutau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu! Probabil că în acel moment Mântuitorul nu predica. Nu ni-L putem imagina pe Iisus ca nefăcând altceva fără numai să predice. Se va fi găsit pe malul lacului preocupat în acel moment de altele. Mulţimile au venit la el şi i-au cerut cuvânt de învăţătură. Le-a vorbit în aşa fel, încît s-au adunat din ce în ce mai mulţi ascultători, încât era de-a dreptul înbulzit de cei care voiau să-l asculte. Se pare că locul unde se afla Iisus în acel moment nu era Capernaumul, dar oricum era o localitate de pe malul lacului Genizaret unde malul lacului era amenajat pentru venirea şi plecarea corăbiilor. Probabil era una dintre localităţile dintre Tabga şi Capernaum, unde malurile lacului prezintă mici golfuri din care cineva care ar fi stat pe apă ar fi putut vorbi celor de pe mal ca într-un amfiteatru.

Petru „încalcă” manualul profesionistului

Iisus propovăduia de pe mal Cuvântul împărăţiei unui grup numeros de oameni, foarte interesaţi de acesta. La mică distanţă, în apă, era un alt grup, pescari, care-şi vedeau de treaba lor (întorşi de la pescuit, îşi spălau mrejele) fie dezinteresaţi de ceea ce învăţa tânărul rabin, fie că socoteau suficiente cele aflate de la Ioan Botezătorul, căruia unii dintre ei îi fuseseră ucenici. Cuvântul împărăţiei trebuia însă ascultat de toată lumea. De aceea, căutând să fie cât mai bine auzit şi înţeles de cât mai mulţi, profitând de configuraţia locului şi de prezenţa pescarilor, a cerut acestora permisiunea să se aşeze într-una din bărci şi să înveţe mulţimile din barcă. S-a urcat şi s-a aşezat în barca lui Simon (Petru), cerându-i acestuia să îndepărteze puţin barca de ţărm şi, în felul acesta şi de acolo, a vorbit mulţimilor aşezate în jurul micului golf.

Luciul apei favoriza transmiterea cuvintelor către auditori. Nu a fost vorba de o cuvântare prelungită, ci de una care s-a încheiat la un moment dat, moment care era, se pare amiaza. Terminând de vorbit mulţimilor, Mântuitorul a poruncit lui Simon să îndrepte barca mai la adânc şi să arunce mrejele pentru pescuit. Porunca aceasta l-a surprins pe Simon. Cei doi se cunoşteau. Andrei, fratele lui Simon, fusese ucenicul lui Ioan şi-l cunoscuse deja pe Iisus. Stătuse de vorbă cu el şi i-l prezentase şi pe fratele său, Simon. Se pare însă că relaţia dintre Iisus şi Simon era doar la nivel de cunoştinţă. Aşadar, pentru un pescar încercat, cum era Simon, a arunca mrejele pentru pescuit în miezul zilei era de-a dreptul de neconceput. În apele limpezi, cum sunt cele ale lacului Ghenizaret, pescuitul se făcea noaptea, nu ziua. A arunca mrejele în asemenea ape pe timpul zilei ar fi fost dovada celei mai naive nepriceperi, lucru semnalat de Simon, prin cuvintele: „Stăpâne, toată noaptea am trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Lc.5, 5).

Uimirea pescarilor

Mrejele specifice pescuitului profesionist în lacul Ghenizaret erau lungi de cca. 15 metri, fiind alcătuite din trei părţi suprapuse, legate de aceeaşi sfoară. Cea din mijloc are ochiurile mai mici faţă de celelalte două. Cele trei mreje sunt ţinute plutind deasupra apei cu partea superioară, legate de bucăţi de plută, pe când partea de jos a acestora este întinsă în jos prin bucăţi de plumb. O asemenea mreajă nu poate fi lansată în apă şi nici menţinută la adânc de o singură persoană. Mreaja este pliată în spatele bărcii pe o platformă. Pe măsură ce barca avansează spre adânc, mreaja este lăsată încet spre fundul apei. După ce mreaja a fost lansată la apă, barca se va întoarce în direcţia din care a venit, iar pescarii, în timp ce vâslesc, lovesc apa cu vâsla ca să sperie peştii care se găsesc la suprafaţă. Aceştia se afundă,pătrund prin ochiurile mai largi ale mrejelor exterioare,dar sînt opriţi de mreaja cu ochiurile mici, vrând să se întoarcă, peştii îşi prind aripioarele în ochiurile mrejelor, cei mici în ochiurile mici, cei mari, în ochiurile mari. Când mreaja s-a umplut de peşte, părţile exterioare se pliază spre interior, iar plutele de deasupra se afundă. Acesta era semnul pentru pescari de închidere a mrejei, de scoatere a ei la suprafaţă şi de punere în barcă. O muncă deloc uşoară! De aceea, Simon semnalează Mântuitorului că îi supune pe pescari la o muncă inutilă, după ce, în condiţii favorabile, de noapte, munciseră şi nu prinseseră nimic. În acelaşi timp, se supune reverenţios solicitării lui Iisus, căruia nu i se adresează cu apelativul „Stăpâne”. Aceasta arată că, în Capernaum, Mântuitorul nu era un simplu cetăţean sau un dascăl ambulant, dotat şi cu darul facerii de minuni, găzduit de o anumită persoană, ci era recunoscut ca om cu autoritate, fiind tratat ca atare.

Simon a depăşit conştiinţa competenţei sale într-ale pescuitului şi va face act de reală supunere faţă de porunca lui Iisus. Consecinţa supunerii smerite a avut drept urmare prinderea unei impresionate cantităţi de peşte, pentru care Simon a avut nevoie de concursul tovarăşilor săi şi de barca acestora. Modalitatea în care s-a obţinut acea pradă l-a umplut de spaimă pe Simon, pe cei care erau împreună cu el şi pe Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care se găseau împreună cu Simon. Este momentul de totală schimbare a cursului vieţii lui Simon, momentul în care el simte că tânărul rabin este mai mult decât pare, este mai mult decât îl crezuse Simon până în acel oment. De aceea, relatează evanghelistul, vine, se aruncă la picioarele lui Iisus şi-I spune „Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos” (Lc.5,8). De data aceasta, Petru foloseşte cuvântul „Doamne”, care în Vechiul Testament se referea foarte des la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, păcătoşenia lui Simon Petru nu putea sta alături de atotputrenicia şi sfinţenia lui Dumnezeu. Evlaviosul Simon, care mersese în Iudeea să fie botezat de Ioan, care acolo îl cunoscuse pe Iisus, care avea un frate, ucenic al lui Ioan, care, cu siguranţă provenea dintr-o familie de evrei practicanţi, acest Simon îi cere lui Iisus să plece din barca sa, să se îndepărteze, pentru că el nu poate sta în locuri în care se preumblă oameni ca Simon şi ca ceilalţi tovarăşi ai lui.

Ascultarea şi smerenia devin virtuţi numai împreună

Reacţia lui Simon şi a celorlalţi nu este una care să înţeleagă faptul că au avut parte de un dar al lui Dumnezeu, ci una nefirească, de spaimă. Este spaima celui care s-a întâlnit efectiv şi cu totul altfel cu Dumnezeu, obişnuit fiind să-l perceapă pe Dumnezeu doar de departe (aşa cum făceau până şi evreii evlavioşi), în împlinirea exigenţelor Legii. Din celelalte Evanghelii, îl vedem Simon Petru nefăcând parte din categoria celor care se simţeau bine, firesc şi liniştiţi stând departe de Dumnezeu sau din categoria celor care se considerau în relaţii normale cu Dumnezeu, atâta vreme cât făceau dovada că erau muncitori, cinstitiţi şi cuminţi în ostenelile zilnice şi în relaţiile cu semenii. Intresul lui pentru Ioan Botezătorul ni-l arată mai deosebit decât credincioşii de rând. Ca pescar de profesie, a înţeles însă că pescuirea în care fusese el însuşi implicat era mai mult decât o întâmplare fericită. Era un fapt extraordinar, era dovada unei revelaţii. În faţa acesteia şi-a simţit propriile-i dimensiuni, prea mici şi departe de sfinţenia lui Iisus. Frica ce l-a cuprins a ieşit poate din adânca smerenie ce l-a cuprins când l-a văzut pe Iisus cu totul altfel decât până atunci. În ascultare şi în smerenie, Simon l-a perceput pe Iisus într-o nouă lumină, cea adevărată.

Ascultarea şi smerenia devin virtuţi numai împreună, fie că ascultarea iese din smerenie, fie că duce la smerenie. Numai aşa Simon a înţeles că Iisus nu era doar omul pe care îl putea numi cu toată consideraţia „stăpâne” sau „şefu´”, ci şi „Doamne”, în faţa puterii şi sfinţeniei căruia se simţea adânc păcătos. În schimb, reacţia lui Iisus a fost cu totul alta. El avea să-l încurajeze pe Simon, ba mai mult îi va face şi proorocia că, din acel moment, meseria lui, care presupunea răbdare, chibzuinţă, pricepere, stăruinţă, tenacitate şi înţelepciune va căpăta alte dimensiuni şi orientări, încât va deveni pescar de oameni: „Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10).

Primii ucenici

Evanghelistul relatează că, după ce au scos bărcile la mal, Simon şi ceilalţi au lăsat totul şi au mers după dânsul. Aceasta arată că întâlnirea cu Dumnezeu, cu Iisus, nu are menirea să sperie pe nimeni, ci să ilumineze, să atragă. Aşa a fost cu primii ucenici ai Mântuitorului şi cu toţi cei care, pe diverse căi, s-au întîlnit şi se întâlnesc cu Dumnezeu. Ştim că, din acel moment, Andrei şi Simon Petru, Iacob şi Ioan s-au pus sub ascultarea totală faţă de Iisus, devenind ucenici ai acestuia, lăsând totul pentru Hristos şi Evanghelia sa. Au devenit realmente pescari de oameni, în sensul că, după Pogorârea Duhului Sfânt, au prins în mrejele Cuvântului Evangheliei mulţimi de oameni. Pescuirea minunată a început într-un fel în apele limpezi ale Genizaretului, a continuat şi continuă în valurile istoriei, fără ca adevăraţii pescari ai lui Hristos să pescuiască vreodată în ape tulburi. Au făcut aceasta pentru că în vieţile lor au ştiut să ierarhizeze priorităţile, nepunând nimic mai presus de Hristos.

Cuvântul lui Hristos, însoţit de pescuirea minunată, a impresionat atât de mult pe toţi, şi mai ales pe cei care păreau neinteresaţi, încât tocmai dintre aceştia Iisus şi-a recrutat primii ucenici. Fiecare dintre noi, atenţi la învăţătura lui Hristos, avem şansa şi privilegiul să devenim ucenici ai lui Hristos, angajaţi, în câmpul Evangheliei, cu condiţia să fim sinceri în ascultarea şi primirea cu smerenie a Cuvântului Evangheliei. Cuvântul împărăţiei ni se adresează tuturor. Eficienţa lui în noi depinde de câtă atenţie îi acordăm şi cu câtă smerenie ne punem, ca Simon Petru, sub ascultarea lui.