Lecţii despre adevăratele priorităţi în viaţă

Ce pot face pacienţii de cancer pentru a păstra un sens în viaţă? Cu certitudine, atunci când rugăciunile şi slujbele religioase contribuie la păstrarea sau găsirea unui astfel de sens şi scop în viaţă, este important ca acele practici şi credinţe să fie menţinute şi alimentate. Preoţii şi întreaga parohie din care face parte suferindul pot juca un rol de importanţă vitală în această privinţă, precum poate şi participarea continuă la slujbele şi activităţile bisericeşti ale parohiei din care face parte. De asemenea, cunoaştem din cercetările extensive că pacienţii cu cancer pot beneficia şi de participarea lor într-un sistem de sprijin activ. Acest sprijin poate lua forma familiei, prietenilor sau a unui grup de suport. Ce pare să fie destul de important pe lângă a beneficia de sprijin este ca aceşti bolnavi să fie capabili să-şi exprime sentimentele legate de cancer: teamă, speranţe, preocupări etc. Se pare că exprimarea sentimentelor personale legate de cancer este mai utilă decât ascunderea acestora sau protejarea celorlalţi faţă de temerile şi tristeţea lor.

Examinarea surselor care pot oferi sens vieţii unei persoane bolnave de cancer este şi ea utilă. V. F. Frankl, într-una din cărţile sale, a precizat că dimensiunea spirituală a experienţei umane este caracterizată de ceea ce autorul a numit "voinţa de a da sens" sau determinarea de a conferi un sens vieţii. Frankl a considerat că această nevoie de sens este un "instinct primordial în viaţă". De asemenea, Frankl a considerat că există patru surse primare de sens al vieţii. Acestea includ: 1) Creativitatea: satisfacţiile aduse de muncă şi realizări, fapte bune şi dedicarea faţă de cauze superioare preocupărilor personale; 2) Experienţa: relaţiile cu cei iubiţi, iubirea de natură, frumuseţe, artă, muzică; 3) Atitudinea: atitudinea pe care o are o persoană faţă de suferinţă şi problemele existenţiale; 4) contextul istoric al sensului vieţii: importanţa moştenirilor din trecut, prezent şi viitor. Când cineva primeşte un diagnostic de cancer, se confruntă cu marile probleme existenţiale ale vieţii cu care, mai devreme sau mai târziu, ne confruntăm cu toţii: suferinţă, moarte şi vină. Aceasta poate rezulta în pierderea sensului, scopului sau a raţiunii de a merge mai departe. Dar un aspect interesant este că există un număr de pacienţi cu cancer care descriu abordarea acestei boli ca unul dintre "cele mai pline de sens şi valoroase momente ale vieţii lor". Un pacient a declarat că "până în momentul când am aflat că am cancer nu înţelesesem că eram cu adevărat iubit şi preţuit de prieteni şi familie". Alţi pacienţi cu cancer vorbesc de învăţarea unor lecţii despre adevăratele priorităţi în viaţă şi preţuirea mai intensă a fiecărei zile. Cancerul constituie o provocare de proporţii din perspectiva păstrării un sens şi scop al vieţii, pe lângă precipitarea, deloc neobişnuită, a unei crize de credinţă. Capacitatea de a păstra un sens al vieţii şi viaţa spirituală a bolnavului ajută pacienţii cu cancer în a se adapta mai bine la noua condiţie şi a se bucura de o calitate mai bună a vieţii. Există resurse în comunitatea religioasă şi a serviciilor de sănătate care pot ajuta în furnizarea îndrumării şi sprijinului. Programele de sprijin pentru bolnavii de cancer pot fi deosebit de utile în a-i ajuta pe aceştia şi familiile lor să menţină acest sens şi scop al vieţii. Elaborarea unor intervenţii specifice de consiliere care au menirea de a conserva sensul în viaţă şi speranţa pacienţilor cu cancer avansat, cum ar fi intervenţiile de tip "psihoterapie centrată pe sens" sunt promiţătoare ca instrumente care pot fi utilizate de către psiho-oncologi în îngrijirea pe care o asigură pacienţilor cu cancer în ultima etapă a vieţii lor. În conversia totală a fiinţei celor ce până acum nu au trăit o viaţă creştină genuină, sau în continuarea unei vieţi virtuoase şi a practicării unei intense, sincere şi stăruitoare rugăciuni de către cei credincioşi, se află marele secret al întăririi în credinţă, al tăriei spirituale, al înmulţirii răbdării şi al pogorârii harului dumnezeiesc peste dânşii, precum şi al simţirii iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Toate acestea dau putere sufletului celui suferind. Acesta nu este doar un sfat convenţional, ci o caldă invitaţie la trăirea lor. Oricine le poate experimenta. Celui ce cere ajutorul lui Dumnezeu şi Îl caută, Domnul îi întinde mâna. Să nutrim certitudinea că, atunci când suntem în suferinţă, mâna Sa ne este mereu întinsă. El şterge cu ea lacrimile suferinzilor şi vorbeşte inimii credincioase, aşa cum a procedat când s-a adresat mai marelui sinagogii, celui înlăcrimat: "Nu te teme, crede numai" (Mc. 5, 36). Uneori însă, credinţa noastră nu este atât de puternică. În episodul în care Mântuitorul a potolit furtuna de pe mare (Mt. 14), Sfântul Apostol Petru s-a aflat în pericol de înec tocmai pentru că lua prea mult în seamă curenţii puternici şi valurile tumultuoase ale mării. La fel şi noi, cu cât ne fixăm atenţia în mod excesiv doar asupra suferinţei, cu atât mai mult ne cufundăm în ea. De aceea e necesar să urmăm exortaţia lui Hristos. Răspunsul Său la frica şi deznădejdea Apostolilor este: "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!", iar dojana fină adusă Apostolului Petru este valabilă şi în cazul nostru în clipa când suferinţa devine descurajantă: "Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" În general, cel suferind este îndemnat de autorii sfinţi ca întotdeauna să îşi aducă aminte că nu este nici o suferinţă, nici o lacrimă vărsată de pătimitori şi de cei cuprinşi de dureri fizice de care să nu ştie Domnul şi Mântuitorul. El este bucuria noastră, mântuirea noastră, reazemul cel tare şi neclătinat în toate ispitele vieţii. "Să fiţi statornici în credinţă" - îndeamnă deseori Sfântul Apostol Pavel. Cine va fi statornic în credinţă are să fie tare şi neclintit la toate încercările cu care îl cercetează Domnul.