Lectura teologică a culturii
Nu sesizăm cultura în care trăim, așa cum nu suntem conștienți de aerul pe care îl respirăm. Poate de aceea, în spațiul ortodox, reflecțiile despre raportul dintre Evanghelie și cultură au rămas rare: atât una, cât și cealaltă par de la sine înțelese. O privire atentă arată însă că lucrurile sunt mai nuanțate.
Cultura este totalitatea obiceiurilor, valorilor, credințelor, cunoștințelor și instituțiilor prin care un popor își transmite viața de la o generație la alta. Ea se desfășoară în cercuri concentrice - continental, național, regional, local, familial - și cuprinde limbajul, arta, religia, economia, morala, organizarea socială. Cu alte cuvinte, cultura este modul în care oamenii locuiesc lumea. Au existat voci care au idealizat-o, văzând în cultură o „victorie” a omului asupra întunericului. Realismul creștin preferă însă să vorbească despre ambiguitatea ei morală: din potențele umane se pot actualiza cultural și cele bune, și cele rele. De aceea, culturile nu sunt nici integral frumoase, nici definitiv malefice.
Deși omniprezentă, cultura are constante recognoscibile: limba; împlinirea nevoilor primare prin tehnică și economie; rânduieli ale familiei; organizarea socială; normele morale; expresiile artistice; religia. Uneori distingem între civilizație (fața tehnico-materială) și cultură (fața spirituală), dar ele sunt produse ale aceluiași spirit uman creator.
Cultura este modelată de factori regionali: geografia, clima, relieful, resursele, care influențează de la hrană și îmbrăcăminte până la arhitectură și rituri. Istoria transmite patrimoniu și memorie. Limba, cu toate limitele ei, rămâne instrumentul inevitabil al credinței: nu putem renunța la cuvinte fără a trăda datoria de a face înțeleasă mărturia. Iar contactele dintre culturi - inclusiv prin misiune - sunt motoare ale transformării.
Când vorbim despre Evanghelie, ne referim atât la cuvintele lui Hristos, cât și la Persoana Lui. Evanghelia nu este un mesaj exterior, ci intrarea Fiului lui Dumnezeu în istorie pentru a o reorienta spre comuniunea Sfintei Treimi. Din acest motiv Evanghelia rămâne criteriul oricărei forme istorice de creștinism: eșecurile oamenilor nu o anulează, ci sunt judecate de ea.
În modernitate, vocea Bisericii pare una între multe, iar instinctul retragerii într-o „cetate asediată” e puternic. Însă fuga lasă golul liber. Ispitele culturii nu se evită prin muțenie, ci se traversează cu discernământ. Asta înseamnă asumarea culturii în Biserică: trecerea de la defensivă la ofensiva hermeneutică. Modelul clasic rămâne lectura atentă a culturii laice, pentru a reține ce întărește viața în Hristos și a respinge ceea ce o degradează. Creștinii nu sunt doar consumatori, ci creatori de cultură; alternativa refuzului e incultura - o formă de pasivitate ce ne face vulnerabili.
Lectura teologică a culturii se mișcă în câmpul iconomiei, acolo unde iradiază lumina teologiei. Cultura nu e doar „muzeu” sau „entertainment”, nici jargon universitar fără respirație publică; ea este „modul nostru foarte real de viață”. O putem înțelege ca pe „natura configurată cultural”: un mediu și un conținut, un „sistem de operare” cu limbaje paralele, comunicabile imperfect. În acest spațiu Evanghelia nu șterge diferențele, ci le judecă și are potențialul de a le transfigura.