Legătura de rugăciune dintre profesor şi elev
Cine se roagă pentru cine, în ziua de azi? Se roagă oare părinții pentru copiii lor, aceștia pentru părinți și bunici, ori prietenii pentru prietenii lor? Evanghelia din Duminica a 2-a a Postului Mare ne pune pe gânduri, fie că o auzim pentru întâia dată, fie că o reascultăm an după an, pătrunzându-i de fiecare dată parcă un înțeles mai adânc. Constatăm că, în această ultimă situație, Cuvântul ni se dezvăluie proaspăt, incitant și de o actualitate care nu permite amânarea unei decizii: aceea de a da ascultare cuvintelor pe care Mântuitorul ni le adresează, de fapt, chiar nouă, celor trăitori în anul de grație 2018.
Numai că, în alergarea zilnică, abia dacă reușim să ne aducem aminte de noi înșine, cum să mai găsim timp pentru celălalt? Și cine este acest „celălalt” pe care ni-l impune Evanghelia acestei duminici? I-am pomenit pe părinți și pe copii, i-am amintit pe bunici și pe prieteni. Dar orice om pe lângă care trecem cu trupul ori cu gândul este un posibil beneficiar al rugăciunii noastre, care, adesea, pentru altul, are mai multă îndrăzneală, aidoma celor care și-au coborât prietenul slăbănog prin acoperiș, fără să mai stea la rândul cuvenit și urmărind doar să îl aducă pe cel în suferință cât mai aproape de Acela în a Cărui putere credeau nestrămutat. Așa o îndrăzneală a faptei ar fi de dorit să turnăm în ruga pe care să o înălțăm necontenit, nu doar la ore și zile anume.
Gândul care mi-a luminat această duminică a fost că o astfel de îndrăzneală ar trebui să se regăsească în rugăciunea profesorilor pentru elevii lor. Dar se întâmplă oare astfel? Cu un an în urmă, când l-am avut oaspete la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Bucureşti pe profesorul Sergiu Ciocârlan, în cadrul întâlnirii cu elevii, acesta a făcut o mărturisire. Descoperise, adolescent fiind, că unul dintre profesorii săi se rugase mult pentru el, pe vremea când era un elev cam în neorânduială. Și atunci, ne-a provocat pe toți cei de față, propunându-ne să gândim școala ca pe o întâlnire în rugăciune, a profesorilor pentru elevii lor, dar și a copiilor pentru dascăli. Am fost cu toții emoționați și am înțeles ce extraordinar timp putem țese unii pentru ceilalți.
Doar că timpul se pierde adesea, aidoma firelor de nisip care ne fug printre degete. A-i da preț înseamnă, mai ales, a reuși să umplem clipele cu rost, ceea ce, într-o lume care ne împinge către fragmentar și superficial, pare de neatins. Cum să le dăruim elevilor noștri încredere în ei și în viitor, dacă prin fața ochilor lor curați lumea face să alerge chipuri strâmbe?
Dar menirea Evangheliei lui Marcu este tocmai să ne arate miezul lucrurilor. De aceea aș insista asupra unei stări de urgență pe care tot mai mulți dintre dascăli o resimt. Copiii școlii, elevii noștri, au nevoie de rugăciunea dascălilor. Pentru luminarea minții, pentru a pune început bun fiecărei zile, pentru a învăța să iubească, iar nu să dușmănească ori să invidieze. Îndrăzneală mare este să ne rugăm pentru elevii noștri! Fiindcă ei sunt „celălalt”, dar tot ei sunt viitorul pe care îl avem în școli, în clase și de care trebuie să ne îngrijim. Însă nu doar într-o formulă de tip mecanicist, promovată de anumite teorii care văd învățarea ca pe un simplu proces ce are drept „materie primă” copilul neinstruit și, drept „produs finit”, absolventul unui anumit nivel de învățământ. Legătura dintre dascăl și învățăcel, fie el în prag de școală, ori în anii de liceu, se desăvârșește doar prin iubirea care „toate le rabdă” și „nu cade niciodată”, iar rugăciunea pentru elevul nostru aflat pe calea plămădirii minții și sufletului este cea mai gingașă expresie a acestei iubiri, fără de care sensul însuși al educației se pierde.
O școală caldă și bună ca o pâine scoasă din vatră va fi un astfel de loc unde rugăciunea se împletește și cu formulele matematice, și cu versul eminescian, și cu fizica, ori geografia. Va fi o școală în care avem îndrăzneala să ne rugăm pentru celălalt, cu nădejdea că „unul din acești mai mici” (Matei 18, 10) ne va purta și el în rugăciune, cu îndrăzneala curată pe care i-am dat-o chiar noi.