Legenda mierlei

Se spune că a fost odată o văduvă tare săracă. Avea o singură bucurie: o fată harnică şi credincioasă, care mergea la slujbă în toate duminicile. Pe fată o chema Mierliţa. Era veselă şi cânta toată ziua.

Într-o zi, mama Mierliţei a plecat în lume, să agonisească o pâine mai bună, dar a murit. Mierliţa a aşteptat-o multă vreme. După un timp, de tristeţe nu a mai putut să cânte. Văzând că mama nu mai vine, s-a îmbrăcat cu o rochie neagră, a luat ceară şi fire de tort şi a plecat să-şi caute mama. Când trecea pe lângă o biserică, se oprea, făcea o lumânare dintr-un fir şi ceară, aprindea lumânarea la icoana Maicii Domnului şi îi cerea ajutor să-şi găsească mama. Aşa a colindat prin lume până a terminat ceara şi firele. Însă, pe când şedea încă în genunchi în faţa icoanei unde aprinsese ultima lumânărică, Maica Domnului s-a desprins din icoană şi i-a zis: - Bună fetiţă, mama ta a plecat de mult din lumea asta şi este destul de fericită acolo unde este. Ca să nu mai suferi, te voi preface într-o păsărică veselă, cum erai pe când trăia mama ta! Şi, de atunci, se spune, a apărut mierla, cu haine negre şi ciocul galben ca ceara! (repovestire după Legendele faunei, antologie de Tony BRILL, Editura Grai şi suflet - Cultura naţională, Bucureşti, 1994)