Libertatea orientată

Un fragment din romanul lui Kafka, "Castelul", îmi dă mult de gândit şi merită citit cu maximă atenţie. Iată-l: "K avu impresia că rupseseră toţi relaţiile cu el şi că acum era desigur mai liber ca oricând, putând aştepta cât va pofti aici, în acest loc altădată interzis pentru el, şi că-şi cucerise prin luptă această libertate şi că nimeni nu avea voie să se atingă de el, sau să-l alunge, ba nici să intre în vorbă cu el, dar că - şi această convingere era cel puţin la fel de puternică - în acelaşi timp nu exista nimic mai absurd, nimic mai deznădăjduit decât această libertate, această aşteptare, acastă inviolabilitate". Avem de-a face cu o veritabilă profeţie de acum o sută de ani despre condiţia omului contemporan, democratic, omul care a luptat pentru a fi liber şi a putea să zică orice prostie fără a i se smulge un fir de păr din cap, dar pe de altă parte, zvârlit într-o asemenea libertate, îşi dă seama că nu poate exista nimic mai deznădăjduitor. De ce? Cum am spus şi cu alte prilejuri, libertatea fără vector spiritual este pustiu curat. Dacă "prinţul acestei lumi" nu urmăreşte decât să ne infantilizeze sau să ne robotizeze - paradoxal, dar termenii sunt echivalenţi -, atunci acest gen de libertate lui îi convine perfect. Oamenii liberi de acum, pe care îi mai numim şi recenţi, au mintea spălată de trecut, consideră că li se cuvine tot, nu mai comunică deloc cu natura, trăiesc în cutii perfect aclimatizate, văd doar ecranul ordinatorului care le ţine loc şi de cer, şi de mormânt. Intuiţia lui Kafka a fost aşadar remarcabilă. Dar pentru el omul abandonat libertăţii trebuie, mai devreme sau mai târziu, să intre în tensiunea aşteptării. Dacă eşti închis şi aştepţi să expire termenul pedepsei, aşteptarea e ceva logic. Mi-aduc aminte că în armată aşteptam cu nerăbdare ziua permisiei. După ce aceasta trecea şi ştiam că nu mai putem avea o alta, trăiam disperarea aceluia care nu mai are nimic de aşteptat.

Până în 1989 aşteptam să dispară Ceauşescu şi să se întâmple ceva salutar. Dictatorul a murit, schimbarea a venit. Dar acum ce aşteptăm? În armată, cum am spus, sau chiar în război aşteptăm ca acesta să ia sfârşit. România comunistă a fost o ţară a războiului fratricid româno-român. Lucru valabil şi pentru alte ţări supuse aceluiaşi regim. Odată cu prăbuşirea sistemului se poate spune că a venit pacea. Conflicte sunt, dar locale şi ţinute sub control. Numai că în timp de pace ce mai aşteptăm? Să se termine aceasta? Absurd! Atunci ce? Acum intervine elementul spiritual care poate da sens aşteptării. Oamenii simpli, în vârstă, au obiceiul să răspundă atunci când sunt întrebaţi ce fac: aştept să mor! Dar moartea nu camuflează oare întâlnirea cu îngerul? Şi când intrăm în biserică, banal spus, nu avem senzaţia că am păşit pe celălalt tărâm? De aici vine sensul aşteptării. Nu aştept, ca în cazul detenţiei sau al războiului, eliberarea sau pacea. Aştept însă transfigurarea, Parusia, şi doar aşa ceva poate da sens libertăţii mele. Dă sens vieţii şi în general sfinţeşte toate actele şi gesturile noastre. Nu trebuie neapărat să nu mai fiu în viaţă ca să trec într-o altă lume. Învierea nu e numai după moarte, ci poate avea loc chiar din timpul vieţii. Înviem întru duh şi astfel verticalizăm libertatea. O orientăm. Din simple făpturi care trăiesc pe orizontală avem brusc viziunea înălţimii şi astfel săgetaţi, într-acolo ne îndreptăm privirile. Într-acolo se înalţă şi sufletul nostru. Pentru aceasta e nevoie însă de răbdare. Există, fără îndoială, şi "drumul pe scurtătură" cum îmi mai place mie să numesc mistica, dar numai răbdarea este aceea care ne întemeiază şi face din viaţă o superbă şi îndelungată aşteptare pentru marea întâlnire. De aceea pe un credincios o societate laxă îl va deprima la fel de mult ca una zăvorâtă. Din amândouă va dori să fugă, fiindcă el nu are nevoie de libertăţi - uneori teribil de asfixiante -, ci de libertate. De cele mai multe ori o cunoaşte în clipa în care, sub forma inimii sau a icoanei, se deschide fereastra pe unde poate evada.