Lideri la oameni și fruntași la Dumnezeu
Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27
În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Știi poruncile: „Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.
Evanghelia lui Hristos este „nebunie pentru cei ce nu cred” (1 Corinteni 1, 18), pentru că răstoarnă cutumele „firești” ale omenirii și propune modele și standarde care depășesc „metodologia” imediată, rezonabilă și reconfortantă. Hristos binecuvântează munca și buna stare a oamenilor gospodari, dar, în același timp, nu se sfiește să îi sancționeze aspru pe cei bogați. El respectă ierarhia societății, dar amendează dorința de întâietate ori de câte ori are ocazia. El demască flagrant urâciunea păcatului, dar nu îi condamnă pe păcătoși. De la „nebunie” la „putere” este un singur drum și o singură „metodă” – credința. Care și ea însăși este nebunie. De aceea, oamenii credinței trăiesc „între”, la graniță, „în lume, dar nu din lume” (Ioan 17, 11, 16) și de aceea „lumea” nu îi primește. „Lumea” nu Îl primește nici pe Hristos, pentru că propune altceva decât cele ale sale.
Un om al lumii în căutarea veșniciei
Evanghelia de astăzi (Luca 18, 18-27) descrie un scurt dialog dintre Hristos și un dregător care se pare că avea o poziție administrativă înaltă. Intenția protagonistului Evangheliei este de la început lăudabilă, căci nu este puțin lucru ca un personaj bine înfipt în structurile vremii și cu o poziție socială de admirat să Îl abordeze pe Iisus, „un predicator itinerant” priceput, așa cum era recunoscut în mentalitatea colectivă. Și, în plus, vine cu o întrebare serioasă. Spațiul public contemporan ne dovedește acest lucru, puțini lideri politici sunt preocupați realmente de întrebări ce depășesc imediatul zilei și interesul individual mascat.
Acest dregător, deși subjugat unei mentalități specific financiare (a se vedea utilizarea verbului „moștenesc”), totuși se preocupă de cele spirituale, necuantificabile cu unități de măsură la îndemână și neinteresante pentru cei mai mulți, care își sprijină existența pe tot ceea ce se numește avuție și putere. Se vede că îl preocupa ceva mult mai mult – viața de veci. E deja un plus grandios față de mulți dintre contemporanii săi și, până la urmă, ai noștri. Mai mult, era și foarte curajos, căci atunci, la fel ca și acum, nu era „la modă” ca cineva bine poziționat politic și social să aibă ieșiri publice de nuanță religioasă. Acest gest putea aduce cu sine atitudini disprețuitoare din partea celor asemenea lui, ba chiar excludere, ceea ce nu ar fi fost foarte confortabil. În consecință, acest gest este de recunoscut și de admirat, ținând cont și de preocuparea care îl însoțea, pentru că, aflăm mai departe, era un om care cunoștea poruncile și le și împlinea: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele” (v. 21). Și nu avem motive să credem că nu era așa. Hristos Însuși, Cel care știe inimile oamenilor, îl confirmă întru această stare.
Câmpul de luptă al lumii de azi
Încercând o aducere la zi, trebuie să recunoaștem că, nu până demult, nu puțini dintre liderii contemporani ieșeau în față cu o oarecare poziție limpede în favoarea Bisericii și a unei vieți morale. E greu de afirmat, însă, dacă atitudinea acestora era dublată și de o viață evanghelică în consecință sau era un comportament conjunctural, în vremuri și spații în care se putea prolifera sub acest chip. Oricum, ultimele evenimente din țara noastră par să reveleze faptul că se întâlnesc două comportamente care-și dispută legitimitatea – cel evanghelic, cu istoria și participarea sa evidentă la construirea Europei de azi, și cel așa-numit „european”, care în spirit de frondă se luptă din răsputeri să îl discrediteze și să îl compromită pe cel dintâi, punându-i etichete ca anacronic, constrângător, îndoctrinator, ideologizant, toate acestea cuprinse în termenul reductiv, mincinos și echivoc, „ne-european”, livrat cu ușurință la orice colț.
„Metodologia” urmării lui Hristos
Întrebarea serioasă și demnă de însăși existența omului este primul moment obligatoriu în urmarea lui Hristos. Dar, imediat după, de aceeași intensitate este și „metodologia” pe care o aplică „cel ce vrea” să-I urmeze lui Hristos. Nu poți însă aplica „metodologia lumii” în fața Celui care nu este din lume și să și crezi că poți izbuti. Credința însăși nu este din lume, ci vine odată cu „suflarea Duhului”, unde vrea, către „cel ce vrea”. Dregătorul preocupat de Împărăția de sus vine la Hristos cu toată „formarea” lui din zona lumescului. Cele două verbe folosite sugerează la o primă privire acest lucru – „moștenesc” și „lipsește”. Și atitudinea sa ulterioară dovedește cu prisosință acest lucru.
Adevărata autoritate se vădește în slujirea celuilalt
Comoara în cer nu este același lucru cu cea de pe pământ și nu se gestionează la fel. Pentru a o câștiga pe cea din cer era nevoie de a o „risipi” pe cea de pe pământ cu „frații Lui prea mici” (Matei 25) – „vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în cer” (v. 22). Hristos descoperă aici forma evanghelică de exercitare a puterii – slujirea. Cel care dorește poziții, fie ele sociale sau politice, trebuie să (se) dăruiască celor din jurul său. Ne aducem aminte de răspunsul pe care Domnul Hristos li-L dă celor doi ucenici, Iacov și Ioan, în continuarea acestui eveniment, la dorința lor de a ocupa poziții înalte, unde? Tocmai în „Împărăția de Sus”: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru” (Marcu 10, 42-43). Aici Hristos răstoarnă piramida puterii și individualizează două moduri de exercitare a acesteia – cel pământesc și cel duhovnicesc. În primul caz, liderul caută să-și manifeste autoritatea de sus în jos, piramidal, „domnind”, asigurându-și signoria, și „stăpânind”, consolidându-și poziția socială și obediența indiscutabilă și totală. Și starea financiară îi este sursă sigură pentru această exercitare. În schimb, în cea de-a doua situație, autoritatea pornește de jos în sus, din slujire, din dăruire, nu se impune, nu forțează, nici chiar înspre bine, ci doar invită. Puterea este dată pentru a sluji, nu pentru confirmarea vreunei autorități exterioare, indiferent de ce natură.
Exigențele Evangheliei și reperele lumii de azi
Hristos Însuși, Domnul și Stăpânul, este slujitorul tuturor, iar punctul maxim al autorității spirituale este capacitatea de a te jertfi pentru cei pe care îi conduci. Sfântul Pavel exprimă limpede acest lucru când se referă la Hristos, „Capul Bisericii” – Care „a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Într-o astfel de înțelegere, a conduce nu mai este pur și simplu o cinste și o putere după care să alergi, ci mai degrabă o responsabilitate și o slujire în consecință. „Metodologia” exprimată aici este accesibilă doar acelor care intră în „mintea lui Hristos”, uitând logica lumii, penetrați de aerul Împărăției de Sus. Dregătorului din Evanghelie i-a fost greu să renunțe la ceea ce îi conferea o poziție politică și socială clară, o putere palpabilă și cuantificabilă, generată de starea financiară, în favoarea asumării unei căi „nesigure”, vulnerabile în prospectivă, chiar „dubioasă” și parțial „neresponsabilă”. Era chemat la „metodologia credinței”, descrisă ca încredere și dăruire totală Părintelui de la care vin „toată darea cea bună și tot darul de sus” (Iacov 1, 17).
Într-o societate în care se promovează o cultură a confruntării și a conflictului, unde gălăgia politicianistă devine asurzitoare, unde complexul manolic stă la baza „funcționării” instituționale, Evanghelia de astăzi evocă „altfel” de principii de exercitare a puterii, descrisă drept slujire. Proclamarea acestui adevăr capătă conotații sporite în acest timp special pentru noi, românii. La 1 Decembrie 1918, marii lideri au știut să slujească intereselor religioase și naționale. Acum, la o sută de ani, și noi suntem puși în fața unei alegeri. De altfel, Evanghelia însăși este o invitație și o alegere. Restul depinde de noi...