Limită şi nelimitat

Limita este o noţiune pe care mulţi dintre noi o folosesc cu o anume satisfacţie. Vorbim astfel de limită ca să ne cunoaştem, cum ar veni spus, lungul nasului şi să combatem exaltările nesănătoase. Limita este un fel de antidot împotriva romantismului ieşit din ţâţâni care ar vorbi numai despre dezmărginire şi nelimitat. Într-o lume ca a noastră în care cuvântul de ordine este specializarea, limita poate căpăta şi o semnificaţie constrictivă. Tinerii se revoltă atunci când li se spune că întrec măsura, că-şi fac de cap, că au o atitudine care nu se încadrează în normele unui univers cumpătat şi civilizat. De la o carte celebră din anii â70 despre disciplina peratologiei - un tratat despre limită şi depăşire - şi până în prezent, când am epuizat un hăţiş de informaţii şi speculaţii, raportul dintre limitat şi nelimitat continuă să ne preocupe cu aceeaşi fervoare. Are voie omul să se depăşească pe sine, adică să-şi învingă limitele? Sigur, dar în ce condiţii? Dacă este vorba de un act de orgoliu, de revoltă sau chiar prometeic, atunci depăşirea în sine devine ceva periculos, riscant şi până la urmă chiar antiuman. Întreaga ordine a cosmosului este pusă astfel în primejdie şi dată peste cap. Marii revoltaţi şi apostaţi, cu nimb luciferic, fascinează, dar în egală măsură înfricoşează. Exemplele negative din istoria omenirii numără asemenea personaje "însemnate" care au nesocotit buna cuviinţă şi buna măsură. Este o măsură în toate, spun înţelepţii, şi Sfinţii Părinţi ne recomandă prudenţă. Nu trebuie să ne îmbătăm cu apă rece şi nu e cazul să credem în viziuni înşelătoare. A discrimina între dezmărginirea autentică şi cea prin care se insinuează ispita reprezintă o probă a inteligenţei noastre. De aceea limita este bună, dar în condiţiile în care capătă binecuvântare. Ne spovedim şi ne recunoaştem greşelile, dar câţi oare sunt în stare să spună: Părinte, am greşit fiindcă mi-am învins limita? Suntem conştienţi de orgoliul nostru? Reuşim să ne detaşăm de tentaţii?

Există astfel o limită rea şi una bună. Limita rea este aceea care în mod centripet inhibă elanurile sufletului nostru şi frânează entuziasmul. Limita bună se manifestă însă în momentul în care omul înţelege că forma în care a fost aşezat este şi vasul binecuvântat prin care poate căpăta mântuirea. Duhul trebuie conţinut, şi nu risipit. Spărgând cadrele ne trezim în haos, care nu este altceva decât stăpânirea tenebrelor. Lumina, precum cea a opaiţului sau a candelei, se propagă în spaţii mici care sunt ca un substitut al dimensiunii lăuntrice. Printr-o autentică educaţie duhovnicească omul poate să înţeleagă rosturile limitei şi să se pună la adăpost de tot felul de primejdii. Până şi cucerirea spaţiului cosmic - aşa cum suna odinioară propaganda - a intrat în aceeaşi categorie a nelimitatului arogant. Afirmând aceasta nu ne împotrivim unui anumit tip de cunoaştere tehnico-ştiinţifică, dar vrem să evidenţiem toate perspectivele asupra limitei. Medievalii vedeau un univers finit, dar acesta era pur simbolic. Infinitul interior cu uriaşa sa semnificaţie spirituală nu a putut fi simbolizat decât printr-un finit exterior. Când s-a impus teoria universului expansiv, aceasta exprima în exterior tocmai formidabila bogăţie dinăuntrul limitei. De reţinut însă că în măsura în care limita este binecuvântată şi infinitul cosmic, perceput ca un abis de nepătruns al tainei dumnezeieşti, poate fi "îmblânzit". Citim viteza luminii şi în explozia unei supernove, dar şi în pâlpâirea lumânării. Astfel, astronomul care-şi trăieşte toată viaţa în faţa lentilelor telescopice corespunde cumva unui călugăr care se roagă în chilia sa. Limita şi nelimitatul ajung amândouă în palma Domnului.