Limitele asumării şi fuga de responsabilitate

Îmi asum ceea ce fac!" Aşa sună replica pe care un tânăr o dă părinţilor care se căznesc să-i ofere un sfat bun. De fapt, este un cuvânt pe care fiecare îl rostim atunci când cineva încearcă să ne spună că păşim pe un drum greşit. Exclamaţia ascunde de multe ori şi o enervare profundă. Afirmând, la modul imperativ, această propoziţie, ne simţim, pentru o clipă, suverani pe propria noastră viaţă. Ne asumăm faptele noastre şi consecinţele lor. De fapt, suntem maturi şi nimic nu ne poate sta în faţă. Asumându-ne suntem atotputernici şi liberi. Vom răspunde pentru modul în care ne-am gestionat libertatea şi nimeni nu are dreptul să ne-o cenzureze. Nici măcar printr-un sfat. Mai târziu, uneori prea târziu, ne dăm seama că putem purta prea puţin din ceea ce, doar verbal, ne-am asumat. Umerii se dovedesc slabi doar sub povară.

Da, a-ţi asuma ceva este un gest nobil, de mare responsabilitate. Întrebarea este dacă putem să controlăm şi consecinţele faptelor noastre. Iar dacă nu reuşim să facem aceasta, cât de veridică este asumarea noastră? Nu poţi să-ţi asumi ceva pentru ca mai apoi să te transformi într-un simplu spectator, resemnat că nu poţi schimba soarta partidei. Ai dorit să fii erou când ai exclamat: "Sunt liber să fac ceea ce vreau şi să-mi asum acţiunile mele!", dar ai devenit victimă când propriul demers te-a învins. M-aş opri în continuare la un aspect ce priveşte desfăşurarea vieţii noastre, asumată în lume: noi în faţa altora. Nu se îndoieşte nimeni de puterea exemplului, dar de puţine ori ne-am gândit că exemplul nostru poate schimba viaţa cuiva. O greşeală de-a noastră îi poate determina pe alţii să ne urmeze eroarea. Iar aici asumarea îşi întâlneşte limitele. Suntem tentaţi să dăm indicaţii, ne simţim bine atunci când dăm sfaturi, când coordonăm proiecte şi mai ales când cei din jurul nostru ne ascultă şi fac ce spunem noi. Dar cel mai mare predicator este gestul nostru. Mântuitorul nu a învăţat înainte de a lucra, nu a dat sfaturi înainte de a le arăta în viaţa Sa, cu alte cuvinte, exemplul practicat a premers cuvântului exprimat. Evangheliile nu sunt o înşiruire de sfaturi, ci istoria unei vieţi, ca paradigmă pentru viaţa noastră, ca răspuns la întrebarea: Noi ce şi, mai ales, cum să facem? Scriitorul bisericesc Tertulian spunea în veacul al III-lea că "sângele martirilor este sămânţa creştinismului". Cu alte cuvinte, exemplul oamenilor care şi-au dat viaţa pentru Evanghelie a adus în sufletul păgânilor întrebarea: Ce este Evanghelia? Pacea din comunităţile creştine a întâmpinat sufletele căutătoare de pace în zbuciumata lume a Imperiului Roman, iar seriozitatea şi scrupulozitatea depuse la locul de muncă de creştini i-au făcut pe superiorii lor să se întrebe: Cine sunt aceştia? Într-o lume plină de idei, omul caută concretul. Între multele învăţături, omul caută exemplul. Suntem misionari nu atunci când ne impunem prin violenţă susţinută şi voce ridicată, ci atunci când suntem fireşti, urmând firescul vieţii creştine. Omul caută normalitatea întrupată şi nu o normalitate declarată, priveşte spre viaţa celui ce predică învăţătura şi, văzând viaţa, începe a cerceta învăţătura. Declarându-ne creştini, să ştim că toţi cei de lângă noi ne privesc ca atare şi trebuie să avem responsabilitatea purtării, pentru că învăţătura creştină poate fi privită prin însăşi viaţa noastră. Este important ca în viaţă să nu ne pară rău niciodată de alegerile făcute, să nu regretăm nimic din trecutul nostru. Iar aici intervine discernământul. O asumare iraţională nu poate naşte decât regrete. Poate le putem împăca pe cele care ne privesc doar pe noi, dar ce ne facem când asupra noastră apasă şi "smintelile" pe care le-am provocat semenilor? Este dramatic să ştii că eşti responsabil de drumul greşit al unui prieten şi că nu mai poţi schimba nimic. În acest context, replica "Îmi asum ceea ce fac" poate fi una creştină. Să nu o folosim ca paravan al libertăţii noastre. Ea ne poate face mai atenţi la viaţa noastră.