Logos şi poezie

Vorba din vis

de Sandu TUDOR Aţipesc, la ceasul de hodină, florile şi fiareleâmpreună. Linul suflu fără de lumină prin tulpini şi trupuri se îngână. Somnul lor uşor seânfrigurează, tresărit se ţeseân picotire. Între gene şi pe frunze teama trează joacă însomnarea lor subţire. Singură făptura omenească, fiindcă e cuvântătoare gura, chiar din adormirea ei trupească face tâlc de mare ghicitură. Bate visuân inima de om ca o apă de pe lumea ceealaltă. Din adânc oglinzile de somn se ridică spre vedenie înaltă. Vezi lăuntric parcă în afara faţa lumii cea nebănuită, bucuria cea de-a-doua-oară peste noapte ochilor ivită. Cresc minuni şi nu te mai uimeşti. crezi că sunt acele ce n âau fost, şi pornit de-avânt vrei să grăieşti un cuvânt sonor cu-anume rost. Gura însă-ţi stă de rece piatră, din trup stins se sbate proorocul; dar, luminăân cenuşeatăân vatră. cugetul zbucnin ânaripă focul. Şi-ţi rosteşti tu vorba, fără sunet, fără de ajutorinţa gurii. În ecou lăuntric ca de tunet trec prin tine semnele Scripturii.