Lorelai cea renăscută din dragoste
Pe 11 martie 2017, când a apărut în direct la concursul televizat „Românii au talent”, cu fețișoara ei senină de copil, ai fi zis că nu are nici cei 14 ani din acte. Părea cu atât mai copilăroasă, cu cât nu avea înălțimea normală, căci s-a născut fără femururi – oasele lungi ale coapsei. Nu avea nici mâini. Dar le-a spus juraților că urma să cânte vocal și la pian. „Scuză-mă, dar cum vei cânta la pian?”, a fost întrebată. „Cu picioarele”, a răspuns ea fără să clipească. Apoi a cântat o piesă care i-a adus ovații din public.
Așa a făcut cunoștință întreaga Românie, la oră de maximă audiență, cu Alberta Lorelai Moșneguțu, o adolescentă din Târgoviște. După ce fata a cântat, Mihaela Rădulescu, membră a juriului, a apăsat butonul „golden buzz”, care a trimis-o direct în semifinală pe adolescenta cu voce matură și caldă. „Mi s-au înmuiat genunchii când am văzut-o că plânge și nu avea cum să își șteargă lacrimile”, a povestit Mihaela Rădulescu mai târziu.
Printr-o coincidență minunată, Lorelai a câștigat Marele Premiu al concursului televizat chiar în data de 2 iunie 2017, de Ziua Națională a Adopției. A fost cel mai frumos dar pe care i-l putea face mamei ei de suflet, Viorica Pârvan, căreia ea îi spune Mama Vio.
O poveste de dragoste
După Revoluție, Viorica Pârvan făcuse cursuri de îngrijire a copiilor cu dizabilități și avea în plasament o fetiță cu Sindrom Down în vârstă de șase ani, pe Kiki. Prin toamna anului 2002, a văzut la televizor o știre despre bebelușii abandonați la Maternitatea din Târgoviște. Printre ei, o fetiță fără brațe căreia medicii nu-i dădeau nici o șansă la supraviețuire: „sindrom plurimalformativ” fusese „verdictul”. S-a dus să o vadă. „Cred că am moștenit vocația de a ajuta a bunicului, medic la țară, care se scula și în miez de noapte pentru pacienți. Mă mai lua și pe mine cu șareta la bolnavi. În cazurile grave, mă lăsa să-l aștept în șaretă, dar trăgeam cu ochiul pe geam”, își amintește Viorica Pârvan.
Când a ajuns la maternitate, a văzut-o pe fetița fără mâini. Nu avea fir de păr, țipa întruna și era plină de pete. „Mai știam câte ceva de la bunicul. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ating una din pete”, își amintește Viorica. Pata dispărea sub atingere. A mai atins una. La fel. Copilul tăcuse ca prin farmec. Dar asistentele au certat-o: „Cum îți permiți s-o atingi fără mănuși?” „Are probleme cu circulația periferică. Are dureri mari. Cine o ia în plasament trebuie să o maseze mereu”, le-a spus Pârvan. „De când ești și doctor?”, au înfruntat-o asistentele.
Visul premonitoriu și sora din rai
Viorica s-a dus acasă îngândurată. Nu avea curaj să ia fetița la ea. Dar în noaptea aceea a avut un vis. „Pe o scenă mare era o fetiță tare frumușică pe care un public foarte numeros o aclama în picioare. Cumva, știam că este ea, fetița fără brațe de la maternitate. Și atunci, în vis, m-a privit. Nu voi uita niciodată privirea ei din vis: de adorație, de iubire divină. Și lacrimile ei de fericire”, spune Mama Vio. S-a întors la spital să o mai maseze pe fetiță, care tăcea și o privea drăgăstos. „Atunci mi-am spus: «Copilul acesta cred că mi-e sortit»”, povestește ea.
Alberta nu a vorbit până la trei ani și a mers prima dată la patru ani. În tot acest timp a avut-o alături pe Kiki, care avea și ea o dizabilitate: se născuse fără rotule. Făceau gimnastică de recuperare împreună, iar Kiki o mângâia, o legăna și împărțea cu ea tot ce avea. „Copiii cu Sindrom Down nu au pic de agresivitate și sunt extrem de iubitori. Cred că sunt veniți direct din rai”, spune Mama Vio. Și Alberta a iubit-o pe Kiki, alături de care a crescut timp de șase ani înainte ca aceasta să se mute la Domnul.
Când Alberta nu avea mai mult de șase luni, Mama Vio îi pusese între degete un creion. Așa a învățat să deseneze de mică. Și să cânte cu Mama Vio: „Patria mea este sus-sus în cer...” Viorica Pârvan a făcut un an de teologie înainte să se mute la Științele Educației. „La Teologie se face întotdeauna cel mai frumos cor!”, spune ea.
Însă, în afara micului lor univers familial, oamenii nu erau pregătiți să o primească pe Alberta. O priveau ca pe o ciudățenie, nu ca pe un om. Copiii veneau la ea în părculeț și o întrebau de ce nu are mâini. „Nu mă întrebau câți ani am, cum mă cheamă, ci doar de ce nu am mâini. Apoi plecau”, își amintește tânăra cu mâhnire.
Copilăria ca o luptă
Găsirea unei grădinițe a fost o problemă. „Spuneau că îi va speria pe copii”, își amintește Mama Vio. Au primit-o la o grădiniță departe de casă, unde fata a început să câștige premii la... desen! Și să devină inspirație pentru micii colegi, care se descălțau și ei ca să încerce să deseneze ca ea, cu piciorul. Dar doi frați gemeni îi tot făceau necazuri. Și un puști de la grupa mare i-a strigat într-o zi: „Pleacă de aici, avortonule!” Mama Vio se minunează cum de a putut un copilaș să învețe un astfel de cuvânt. Oare societatea de azi chiar preferă ca astfel de copii să nu se nască?
Situația s-a înrăutățit când gemenii au încercat să o strângă de gât. Alberta nu a mai avut curaj să meargă la grădiniță. Dar se ruga să prindă din nou curaj. Răspunsul la rugăciuni a venit când gemenii s-au mutat cu părinții în străinătate. Așa s-a întors Alberta la grădiniță. În această perioadă, mama i-a insuflat o deviză pentru a-și redobândi încrederea în sine: „Sunt frumoasă, sunt deșteaptă și voi ajunge celebră”. A fost prima ei deviză de viață. Și-o spunea zilnic.
„Cad și mă ridic”
Când a început școala, a venit vremea pentru a doua deviză din viața ei: „Cad de zece ori și mă ridic de douăzeci”. În clasa întâi, doamna învățătoare Ecaterina Ionescu i-a spus din prima zi: „Nu mă interesează că nu ai mâini sau că ai dizabilități. Ești exact ca toți ceilalți. Înveți, dai teste ca și ei”. Și a vorbit cu toți colegii să o respecte. A fost o abordare providențială pentru Alberta, care a motivat-o. era prima care termina puzzle-ul. Cu mai multe piese decât la colegi. Și asamblat cu piciorul.
Tot pe la șapte ani a început să ia lecții de canto la Școala Populară de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște. „Aș dori din suflet să le transmit părinților să-și ajute copiii să-și găsească talentul: să țină cont de aptitudinile lor și să-i sprijine”, spune Viorica Pârvan. „Părinții sunt prea setați pe lucruri practice, fără să ia seama la dezvoltarea completă a copiilor. Aptitudinile se manifestă din perioada preșcolară și e păcat să se piardă”, mai spune ea.
Alberta este foarte activă. „Nu pot să fac același lucru mai mult de o oră. Trec la altceva, cânt la pian, sau repet pentru cor”, confirmă tânăra. „Nu acceptă să audă cuvântul «handicap»”, spune mama ei.
„Nu sunt tristă niciodată”
În cazul Albertei, talentul ei vocal s-a transformat în frumoasă pasiune. A lansat deja patru discuri cu câte cinci compoziții proprii. Cel mai recent single este „Don't Stand By” („Nu sta deoparte!”). Preferata ei este însă „Aripi de înger”, care transmite că trebuie să zâmbim orice s-ar întâmpla. „Eu nu sunt niciodată tristă sau deprimată”, spune tânăra, care va definitiva curând și o tematică pentru concursul Eurovision.
Cu premiul de la „Românii au talent” voia să călătorească, dar până la urmă și-a luat apartament. Prima dorință i s-a împlinit de la sine, căci a fost invitată să cânte în Turcia, Arabia Saudită, Qatar și Brazilia. În iarna aceasta va concerta la Beirut, iar în primăvară la San Diego, în SUA.
Acum, Alberta este elevă în clasa a IX-a la Liceul de Arte „Bălașa Doamna” din Târgoviște, secțiunea Canto clasic, unde o are profesoară pe Cristina Dan. Se pregătește și cu mezzosoprana Adina Sima. Este mândră și fericită să facă parte și din Corul de copii „Anastasis” al Catedralei Eroilor din Târgoviște. „Mă bucur să îi inspir pe oameni cu muzica pe care o interpretez”, spune Alberta. Mai nou, face și teatru. Și a scris deja zece cărți. „Trăiesc cu intensitate fiecare clipă, fac nu ceea ce-mi place, dar îmi place ceea ce fac”, spune Alberta. Este noua ei deviză de viață, pe care la adolescență și-a găsit-o singură, fără ajutorul Mamei Vio. „Pentru că le fac pe toate cu plăcere, nu le consider o muncă”, spune tânăra.
Ce avem de învățat de la Alberta Lorelai Moșneguțu și mama ei? Că fiecare viață este neprețuită. Că fiecare persoană are darul ei și un potențial infinit de împlinire a lui. Și că a crede în șansa aproapelui de a-și împlini potențialul este o virtute bazată pe dragostea creștină. Din dragostea Mamei Vio a renăscut și Alberta Lorelai. Răsplata? O privire din vis. Care-i întoarce iubirea.