Luarea crucii și urmarea lui Hristos, adevărata mărturie a credinţei noastre

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Esența pericopei evanghelice de astăzi este constituită de următorul verset: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Avem așadar, în fața rațiunii duhov­nicești, cele patru sintagme: „oricine voiește să vină”, „să se lepede de sine”, „să-și ia crucea” și „să-Mi urmeze Mie”, care se pot constitui ca patru părți componente ale urcu­șului duhovnicesc, dar în același timp un tot unitar, adică una fără alta nu se poate, nu se ajunge la finalitatea scontată.

„Oricine voiește...”

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. A fost creat cu un scop, cu un rost, de a înainta spre odihna veșnică în El, desigur cu harul și cu darul Lui și prin alegerea lui liberă, în unire cu Fiul lui Dumnezeu. „Oamenii sunt creați prin Fiul lui Dumnezeu și conduși de El spre învierea lor, spre veșnica frăție cu El, în umanitate” (Sf. Dumitru Stăniloae). Dumnezeu ar putea să ne mântuiască fără voia noastră, dar nu o face. S-ar simți vinovat de încălcarea voinței proprii implantată în firea umană, la creație. De aceea, dintru început i s-a dat posibilitatea de a alege, de a urma calea propriei alegeri; „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deu­teronom 11, 26-27) sau în alt loc: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deuteronom 30, 15). Omul, fiind mărginit și cu voință liberă, se poate mișca prin voință nu numai spre Dumnezeu, spre bunătatea desăvârșită, ci și spre rău, spre egoism, spre lucrarea acțiu­nilor distructive, care îl îndepărtează de Creator. Ori, omul prin fire a fost creat spre a privi și a tinde spre cer. Suntem liberi să urmăm voia lui Hristos sau nu. Să urmăm calea cea strâmtă sau calea cea largă. Este opțiunea fiecăruia dintre noi. Să medităm mai mult la cuvintele „de voiește...”, care sunt un dar oferit de Hristos, dar și un răspuns al nostru la darul lui Dumnezeu.

 „Să se lepede de sine...”

Odată aleasă calea lui Hristos, imitarea Lui, identificarea cu El, trebuie să luăm jugul Lui, sarcina Lui, care, dacă consimțim asumat, nu este o povară, ci o bucurie, o împlinire, plinătatea vieții, învierea noastră în Învierea Domnului. Ce presupune aceasta? Lepădarea de sine! Lepădarea de sine este un concept spiritual creștin, este lepădarea de ego, de egoism. Este una dintre noțiunile care dau de cap exe­geților. Lepădarea de sine este un concept care nu își găsește loc în vocabularul științelor psihologice, ale eticii (este mai mult decât un Self Control sau Let him deny himself), este mai mult decât „stăpânirea de sine”. Cel care a dobândit „lepădarea de sine” este dispus să își sacrifice timpul, energia, drepturile, poziția, reputația, confortul și chiar viața de dragul lui Hristos. „Leapădă-ți interesele și caută numai interesele Domnului.” Nu este de ajuns să trăiești, ci cum trăiești. Abel și Cain au adus jertfă lui Dumnezeu, dar nu a fost primită jertfa amândurora. „Cum se leapădă omul de sine, dacă nu părăsind voile firii și urmând Lui?”, se întreba Sf. Varsanufie. Omul trebuie să se răstignească față de lucrurile lumești, să-și răstignească mintea prin rugăciune, ca să nu devină nepăsător de mântuirea lui. Lepădarea de sine este un exercițiu zilnic, un război între Duhul divin al lui Dumnezeu și duhul carnal (Romani 7, 14), renunțarea zilnică și răstignirea noastră: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Lepădarea de sine este renunțarea la ego-ul propriu drept centru al existenței și înlocuirea lui cu Hristos Însuși: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Hristos trebuie să fie viața oamenilor duhovnicești, iar fosta viață trebuie considerată pagubă, față de înălțimea, cunoașterea și trăirea vieții în Hristos. Negarea sinelui trebuie să devină parte a exis­tenței creștine. Nu este uşor să te lepezi de relele din tine, unii pornesc pe acest drum, dar renunță. Trebuie cultivate răbdarea și rugăciunea.

„Să-și ia crucea...”

Desigur, în sens duhovnicesc. „Să-și ia crucea” în epocă însemna moarte violentă și infamă. Să luăm Crucea lui Hristos? - o invitație la martiriu. Nu, ci „să ia crucea sa”, fiecare cu crucea lui, deoarece „crucea este trupul împreună cu tribulațiile și cu inerentele lui suferințe” (Tertulian). A lua crucea înseamnă a răbda orice tulburare, a-i ierta pe toți cei care ne iau în derâdere, care ne prigonesc. Crucea este asumarea drumului lui Hristos, ori, drumul omului nu poate fi diferit de cel al lui Hristos, drum care duce de la patimă la slavă. Crucea este făptuirea omorâtoare a patimilor, bunătate și libertate de orice invidie. Luarea crucii este răstignirea împreună cu Hristos, răstignirea duhovnicească, după puterea proprie a fiecăruia. Hristos, prin jertfă și cruce, urcă firea omenească la culmea îndumnezeirii. Cu puterea lui Hristos și ucenicul trebuie să își răstignească poftele și prin virtuți să ajungă la unirea cu El. Prin luarea crucii, ucenicul autentic nu cunoaște compromisuri, nu urmărește afirmarea de sine și autosuficiența, ci mai degrabă „moartea sinelui”.

„Și să-Mi urmeze Mie...”

Verbul akolouthéo este folosit pentru a indica mișcarea celui sau celor care-l însoțeau pe Iisus. A urma pe Hristos înseamnă o ruptură de logica acestei lumi. A urma pe Cel ce merge spre Cruce înseamnă a ne identifica cu El, este urmarea ca fiind însuși în crucificat, o crucificare a poftelor trupului, poftelor lumești: „Că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Să nu uităm: calea care duce la Înviere este Crucea. Crucea devine astfel o minune dumnezeiască, altarul jertfei personale, dar în acelaşi timp altarul renașterii, altarul învierii noastre. Omul ­este chemat să urmeze crucea frustrărilor de tot felul, a sufe­rin­țelor. „Nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie lipsit și încercat, ca să nu cadă în mândrie și condamnarea diavolului (I Timotei 3, 6)... ­trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit și neîncercat nu este vrednic de nimic (Iisus Sirah 34, 10). „Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuții” (Sf. Ioan Damaschin).

Omul modern, postmodern crede că poate eluda „luarea crucii” și-L poate urma mai ușor pe Hristos. Lepădarea de propriile greutăți, încercări, boli este lepădarea de propria cruce, este lepădarea de Hristos Însuși. Cel care vrea să urmeze pe Hristos să se ducă înainte cu sarcina sa, ba chiar să o asume și pe a altora. Să o ducă bucuros, nu cârtind sau judecându-L pe Dumnezeu. Să-i tolereze pe cei păcătoși, care „se împănează cu titlul de creștin, îi persecută continuu pe creștinii credincioși. Ei aparțin membrilor Bisericii la fel cum sângele rău se află în trup”. Aceștia se află în afara Bisericii, dar prin aceștia „urmașul lui Hristos” poate câștiga „cununa cerului” (Nu săracii au nevoie de noi, ci noi avem nevoie de săraci). „Ucenicii lui Hristos trebuie să înfrunte nu doar moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică, și nu numai moartea silnică, ci și moartea de ocară” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așadar, a urma pe Iisus Hristos este exprimat prin cele două imperative: să se lepede de sine și să-și ia crucea. Lucrarea crucii și urmarea lui Hristos trebuie să ducă la mărturisirea îna­intea oamenilor, „în acest neam desfrânat și păcătos spre a fi mărturisit de Fiul Omului când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri”.

Acum este Sfântul și Marele Post, perioada anului bisericesc cea mai propice în a lua Crucea lui Hristos prin asumarea propriei noastre cruci, a deveni ucenici autentici ai lui Hristos și prin post și rugăciune, prin participarea la sfintele slujbe ale ­Bisericii, să ajungem prin „calea Crucii” spre a ne închina și ­„cinstitei Învieri”.