Lucia Șerb: o profesoară… nemuritoare

Nu știu dacă există o comoară mai de preț decât cea pe care a avut-o Lucia, eminenta profesoară și formatoare a elevilor bucureșteni în asprii ani ai regimului comunist.

Unii ar numi drept moștenire de cinste obârșia ei aleasă, familia cunoscută, viețile trăite aproape de Dumnezeu și aproape de oameni. Alții ar muta greutatea învățăturii pe umerii diplomei: muzică mai întâi, apoi științe economice și la urmă, cu răbdarea cifrei, matematica. Dar Lucia n-a fost un matematician obișnuit: a fost un meșter al excelenței, un dascăl care își uita numele în spatele izbânzilor elevilor, ca o lumină ascunsă ce face vizibile alte chipuri.

Eu cred însă că adevărata ei comoară a fost slujirea. Sora ei, Maria Şerb, lovită la cinci ani de un accident nemilos, a rămas țintuită la pat pentru totdeauna. Lucia a privit-o ca pe o soră geamănă – și încă mai mult. Și-a dăruit întreaga viață acestei legături: acolo unde picioarele Mariei nu mai puteau umbla, au umblat pașii Luciei; acolo unde mâinile nu mai puteau lucra, au lucrat ale ei; acolo unde deznădejdea mușca din timp, a stat de pază răbdarea. Îngerul păzitor al Mariei a avut nume și oboseală, lacrimi și putere: s-a numit Lucia.

De aceea n-a cunoscut ea cununa nunții; de aceea a lăsat baltă călătoriile peste hotare, prietenii, rudele, chemările lumii. A ales datoria în locul aventurii, veghea în locul faimei. Dar povara aceasta n-a închis-o într-o singură cameră: după ce și-a purtat sora, și-a purtat și elevii, și colegii, și pe cei întâlniți în treacăt. A făcut din propria viață o ușă deschisă.

Mărturiile păstrate despre un pedagog de școală veche – dar de școală adevărată – confirmă această realitate și devin o chemare prețioasă pentru oamenii de astăzi și dintotdeauna. Pentru cei care vin, Lucia e un reper; pentru cei care au plecat, e o flacără care însoțește dincolo de hotarele acestei vieți. Și, cumva, în liniștea din urmă, se vede limpede: nemurirea Luciei n-a fost un dar primit, ci unul împărtășit celorlalți. „O profesoară… nemuritoare.” Acestea au fost cuvintele uneia dintre elevele unei profesoare care, pentru cei mai mulți bucureșteni, era uitată sau anonimă. Așa se întâmplă adesea cu cei care și-au risipit viața pentru alții: lumina lor rămâne în camerele altora, iar numele, pe prag. Nu e doar povestea Luciei Șerb; e un șir întreg de destine, parcă prea multe, ce poartă aceeași pecete a discreției.

Am auzit de multe ori folosindu-se termenul „nemuritor” pentru cei care părăsesc această lume. Cel mai des rostit, chiar aclamat îndelung, a fost la înmormântarea Arhiepiscopului Hristodoulos al Atenei. El a fost numit „nemuritor” și chiar „sfânt”. Dar au existat și alte împrejurări când oamenii trecuți din această viață au fost numiți de cei din jur cu multă convingere veșnici.

De fapt, aceasta este însăși adâncimea credinței noastre. Mântuitorul, apropiindu-Se de locul unde se afla prietenul Său Lazăr, așezat în mormânt de patru zile, le-a spus surorilor Marta și Maria, care L-au întâmpinat la marginea satului Betania: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi în veci”. Așadar, să nu ne mirăm atunci când se spune despre oameni că sunt „nemuritori”, mai ales când acest cuvânt le este Adresat pentru a le onora și pentru a le slăvi viața.

Am fost martor la clipe care strivesc inima: slujbe pentru oameni mari, la căpătâiul unor vieți care au ținut în picioare generații. Așa a fost, de curând, la despărțirea de profesoara Lucia Șerb. La fel și nu demult, la petrecerea pe ultimul drum a unei universitare renumite, însoțită doar de câteva persoane. Doare cel mai tare când familia s-a împuținat, când vârsta a ros marginile prieteniilor, când colegii nu mai răspund. Și totuși, în ambele istorii, exista o mulțime nevăzută de ucenici.

Cele două profesoare – una din mediul universitar, cealaltă de gimnaziu – și-au dăruit tot ce au avut elevilor lor. Iar recent, în cazul Luciei Șerb, am înțeles că oricât de venerabilă ar fi vârsta unui dascăl, domnia sa apropiindu-se de un secol de viață, oricât s-ar fi îndepărtat de rude și cunoscuți, tot au rămas câțiva care au venit să o omagieze. Printre aceștia s-au numărat și ucenicii din ultima ei promoție, de la care am auzit cuvinte de o mare frumusețe și recunoștință.

Lucia s-a născut într-o familie cu rădăcini boierești, între minți cultivate și inimi credincioase; într-un neam în care credința și demnitatea se împleteau ca două fire strânse. Unii dintre ai ei au fost mărturisitori ai adevărului în anii grei ai comunismului. Pe urma lor, profesoara a ținut rânduiala verticală: a predat elevilor săi lecții fără preț – nu numai de matematică și de ținută la clasă sau la dirigenție, ci și de viață, dincolo de clopoțel și catalog. Altfel, cine ar mai fi căutat-o când trecuse bine de nouăzeci de ani?

De aceea s-a simțit un gol adânc atunci când suferința a dus-o într-un cămin de bătrâni, când nu mai putea vorbi la telefon și nu-și mai putea primi vizitatorii acasă. Elevii, cel puțin o parte dintre ei, s-au întrebat mereu unde se află profesoara și diriginta lor. „Unde ne e diriginta?” Întrebarea aceasta, repetată ca o rugăciune, spune totul despre chipul păstrat cu drag în suflet.

Când fiecare loc al lumii – altar, catedră, spital, scenă, sală de repetiție – este binecuvântat cu oameni de vocație, chipul lumii se schimbă. Lucia Șerb a arătat asta cu însăși viața ei: a luminat universul celor din preajmă, le-a ridicat umerii, le-a ordonat pașii. Iar dacă „nemurirea” e, pentru noi, o promisiune a lui Hristos, pentru ea a fost și o lucrare prezentă: a rămas vie în ceea ce a zidit în alții. Iar aceasta, între toate cuvintele, e cea mai grea măsură a unei vieți reușite.

„Distinsei Doamne Profesoare de matematică și dirigintă Lucia Șerb,

din inima elevilor clasei a 8-a, promoția 1977...

Suntem puțini cei care am putut răspunde astăzi «Prezent» la ultima filă de catalog a vieții pământene a neuitatei noastre Doamne Profesoare și dirigintă. În lumea cea văzută, numărul nostru, al celor prezenți, este mic, mult prea mic pentru o inimă atât de mare, care a ars cu jertfelnicie pentru generații întregi de elevi. Însă mulți dintre foștii dvs. elevi care nu sunt prezenți, aflând vestea plecării dvs. pământene, se roagă alături de noi, în chip neștiut și nevăzut.

Căci, în sufletul fiecăruia dintre noi, a scris dna noastră profesoară dragă, pe tabla vieții, cu creta ce nu se mai șterge, modelul unor virtuți nemuritoare... Generații întregi de copii, plămădiți cu aluatul dârzeniei, corectitudinii și bunătății, își plâng Profesoara, prin noi, cei puțini prezenți acum...

A fost un om înzestrat cu daruri excepționale, aparținând unei generații pe care o mai regăsim doar în cărți. Iar noi, promoția 1977, ne-a îngăduit Domnul darul să fim ultima generație de elevi la care Dna Lucia a fost dirigintă.

Aparținând unei familii care a suferit mult pe vremea comunismului, a dăruit și a ars deopotrivă cele mai frumoase lecții de curaj, corectitudine și bunătate în vremuri reci și ostile valorilor spirituale. Dincolo de matematica predată la un nivel de excelență, și de olimpiade, orele sale de dirigenție erau adevărate comori sufletești, ale căror înțelegeri le descopeream pas cu pas, prin tot ceea ce ne dăruia, mereu în chip nou și provocator, din adâncul darurilor sale excepționale.

De aceea a fost atât de iubită și de respectată de generații întregi de elevi. Cu fiecare din noi a păstrat îndelung o legătură sufletească unică. Puțini cunosc că Dna Profesoara Lucia Șerb a urmat trei facultăți, fiind licențiată în două dintre acestea: Academia de Studii Economice și Matematică. Urmase și Conservatorul, fiind colegă cu nume de rezonanță în mediul teologic și al muzicii. Amintim aici de părintele arhidiacon prof. univ. dr. Sebastian Barbu-Bucur, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și doctor în Muzicologie și Bizantinologie.

A căutat însă ca excelența sa profesională să fie întotdeauna îmbrăcată în veșmântul modestiei și al discreției. Tocmai de aceea, din adâncul darurilor unei minți excepționale și spontane, îmbogățită permanent cu mult simț artistic, muzicalitate și îmbrăcată în umor, a pictat pe cerul copilăriei noastre cele mai frumoase culori de lumină sfântă pe care o au Speranța. Nădejdea. Curajul. Iubirea. Dna Profesoara Lucia Șerb a trăit și a ars precum o călugăriță... O viață sfântă...

Am simțit căldura și ocrotirea sa de cum am intrat în clasa a 5-a. Doamna dirigintă mi-a fost acoperământ bun și puternic al vieții mele și nu am cum să uit cum, în acea grea perioadă a copilăriei, când l-am pierdut pe tatăl meu, plecat dintre noi când eu aveam doar 10 ani, a știut să ne mângâie sufletește pe mine și pe mama mea. Atunci, în acele vremuri când totul era greu, nespus de greu, a reușit să organizeze o vizită la noi acasă cu întreaga clasă.

Ce emoționant în acele vremuri atât de tulburi, ale anilor ’75, să poți ajunge cu o clasă de copii într-o locuință aflată într-o casă parohială, unde familiile de preoți fuseseră persecutați și arestați în acea perioadă comunistă. Casa parohială a Mănăstirii Cașin unde locuiau familiile părintelui Dumitru Manta și ale părintelui Dimitrie Balaur a găzduit atunci în mod unic o seară gălăgioasă de glasuri de copii, înveselind și topind parcă atmosfera atât de încercată...

...Şi mii de amintiri, peste ani și ani de zile, cu draga noastră Dna Profesoară și dirigintă, de la orele de lecții, teze, note, întâlniri cu părinții noștri pe care, de asemenea, îi cunoștea personal și cu care dezvolta o legătură sufletească, până la crearea unor piese de teatru puse în scenă de clasa noastră, din schițele lui I.L. Caragiale.

Glasul său iubitor și ferm deopotrivă, atunci când ne dojenea pentru că devenisem prea gălăgioși... zilele sale de naștere copleșite de copiii care o felicitau... apoi vizitele, telefoanele pe care le primea de la copiii ei dragi, răspândiți în toată lumea, cu mulți dintre ei păstrând legătura constantă, deși trecuseră mulți, mulți ani de când dna Lucia nu le mai era profesoară... atenția, grija care ne-o purta fiecăruia personal, făcându-ne să ne simțim cumva ca având un loc cu totul special în inima dnei profesoare...

Sunt prea puține cuvinte pentru o inimă atât de mare care a bătut cu căldură pentru fiecare dintre noi. Ultima dată când i-am trecut pragul, ne-a primit cu mult drag... păstra în memoria inimii cele mai vii amintiri despre noi... Ne-a arătat apoi albumul clasei noastre... acel album pe care îl făcusem cândva, atunci când terminasem clasa a 8-a, special pentru a-l dărui dnei noastre dirigintă, album care păstra porecle, fotografii, desene și zâmbete cu fiecare dintre noi toți... Îl păstra cu sfințenie, lângă inima sa, de mai bine de 40 de ani... Un suflet de mamă...

Dumnezeu a rânduit să răsplătească iubirea și singurătatea în care a trăit în ultimii săi ani de viață, prin sfânta, duioasa și discreta mângâiere la plecarea sa pe ultimul drum, într-un chip aparte, unind deopotrivă Părinți, Diaconi, Preoți și Episcop, familia și inimi de elevi pentru care dna Lucia Șerb este și va fi mereu nemuritoare.

Dna Profesoara Lucia Șerb, vă rugăm cu aceeași caldă și înlăcrimată recunoștință, iertați-ne pentru miile de greșeli și pozne pe care generații întregi de copii le-am săvârșit, supărându-vă... Iertați-ne că nu am putut cuprinde mai mult în inimă, atunci și peste ani, adâncul plin de jertfă al iubirii dvs. față de noi toți și față de catedra unde ați ars cu iubire lumânarea vieții...

Vă rugăm cu dragoste, pomeniți-ne și pe noi, copiii dvs., în lumina neînserată.”

Cuvintele au fost rostite de Steluța Popescu-Coban, elevă recunoscătoare, strănepoata fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist.

Dar mai sunt şi altele...

Vor fi auzite în ziua din urmă a istoriei...