Lucrarea Duhului, peste câmpiile pline de grâu și de neghină

Cu firea umană îndumnezeită, Domnul Iisus Hristos șade de-a dreapta Tatălui. Duhul Sfânt se pogoară la Cincizecime în lume și astfel Biserica, trupul tainic al lui Hristos, are în inima ei izvorul de har și lumină al Împărăției cerurilor. Slava lui Dumnezeu umple tot universul, dar părtășia Duhului se dăruiește oamenilor, în deplină libertate, după măsura răspunsului fiecăruia la iubirea Preasfintei Treimi.

Părinții filocalici, purtători de Duhul Sfânt, teologhisesc despre curățire, iluminare și sfințire, prin rugăciune curată, împărtășire cu dumnezeiasca Euharistie și vedere mai presus de vederea trupească. Sfântul Apostol Pavel le scrie Galatenilor despre roada bogată a Duhului: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, împotriva unora ca acestea nu este lege” (5, 22-23). Împlinirea poruncilor și dobândirea virtuților ne înalță din interior, prin lucrarea Duhului în adâncul ființei noastre. Unitatea și armonia Bisericii întru dreapta credință sunt lucrări ale Duhului Sfânt în sinergie cu voința umană: „Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15, 28). Cu fiecare persoană umană există o lucrare tainică a Duhului, „Arhitectul Bisericii” (după formula inspirată a Sf. Vasile cel Mare), „Plugarul firii omenești” (numire de la Sf. Ioan Gură de Aur), dăruitorul triadei de virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea.

Dar, în misterul libertății umane, apare și posibilitatea ca, în scurta viață pământească, unii oameni să refuze calea spre Împărăția cea de sus și să se abată de la împlinirea voii lui Dumnezeu și căutarea comuniunii Duhului. Urmând cuvintele Mântuitorului Hristos, învățătura de credință a Bisericii vorbește despre păcatele grele: păcate capitale, păcate strigătoare la cer și păcate împotriva Duhului Sfânt. Dacă la zenitul urcușului duhovnicesc se află credința, nădejdea și dragostea, la polul opus se află împotrivirea cu îndărătnicie față de poruncile Domnului și față de lucrarea Duhului. Necredința și revolta împotriva adevărului dovedit al credinței creștine, persecutarea celor credincioși sunt manifestări prezente și în zilele noastre, nu doar în ținuturi îndepărtate, unde n-a ajuns cuvântul Evangheliei. Păcatele împotriva speranței iau forma încrederii nesocotite în bunătatea lui Dumnezeu sau a deznădejdii, păcatul lui Iuda (Matei 27, 5). Împotriva iubirii lui Dumnezeu greșesc cei care invidiază harul dăruit semenilor, dar și cei cu inima împietrită, care nu prețuiesc darurile primite și nu se pocăiesc de păcatele lor până la moarte.

Despre acestea, Mântuitorul Iisus Hristos rostește cuvinte cutremurătoare: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32). Și totuși, ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu. Printr-o căință adevărată și sinceră, focul curățitor al harului Duhului Sfânt poate aprinde lacrimile pocăinței, din oceanul iubirii divine. Plânsul amar al lui Petru a rodit iertare de la Domnul și reașezare în cinstea de apostol.

Pe câmpiile întinse ale multor generații, în care grâul și neghina cresc împreună sub încercările din fiecare veac, suflarea Duhului Sfânt aduce viață și face să rodească cele bune. În chip miraculos, chiar din neghină se pot ridica spice roditoare, jertfite pentru pâine.