Lui Eminescu

De ziua ce-a trecut ne mai desparte

Doar o privire spre ascunse zări, Unde-a apus, trăind şi după moarte, Luceafărul pierit în depărtări. O stea ce-a luminat şi după viaţă Peste destinul nostru românesc. Şi azi, când nu mai e, ne-apare-n faţă, Căci razele-i, prin timp, tot strălucesc. Veacuri de chin primitu-şi-au răsplată Prin Eminescu, la un ceas de har, Căci neamurile încercate doar o dată Pe firmament primesc un astru-n dar. Iar ziua ce-a trecut e prea departe, Uitarea peste zare se coboară Şi de Luceafăr astăzi ne desparte Dorinţa de-a-l privi ca-ntâia oară. Şi dacă ramuri bat în geamuri, triste, Şi plopii se cutremură, tăcut, E ca în gândul nostru să existe Luceafărul, ce încă nu-i pierdut. Căci raza sa nepieritoare-arată Că străluceşte azi, ca altădată, Un Eminescu la prezent, nu la trecut.