Lumea cealaltă de pe lumea aceasta

Se făcea că satul meu, Siliștea, murise de tot, dar nu se dădea deloc dus de pe lumea aceasta. Lumea cealaltă îi făcea întruna semne să vină, spunându-i că de aici-nainte acolo este locul lui, loc pe care ea făcuse tot ce-i stătea în putință să i-l țină cald.

Ete-te, se pusese satul meu pe râs, te-a prins grija de mine. Uite că nu vreau să vin. Păi de ce?, l-a privit mirată lumea cealaltă. Pentru că îmi place în lumea asta de aici. N-am nevoie de locul tău cald. De acum încolo cu mine o să-ți mănânci moanga. Lumea de care zici nu-ți mai aparține. Ești al meu.

Zău? Zău! Acum, când au rămas toate casele goale, să plec? Nici nu știi ce ușor mă simt fără oamenii ce trăiau în ele. Fără pământul din care erau făcuți oamenii. Pământul mă trăgea în jos.

Știu că-ți vine greu să crezi că plutesc. Dar chiar asta fac în momentul ăsta, când stau de vorbă cu tine. Adică zbori? Da. Ce nu se vede? Se vede prea.

Află, însă, că nu e aievea ce ți se-ntâmplă. Cum să nu fie? Tu nu zbori în realitate, ci doar în mintea băiatului ăluia ce-a ajuns scriitor. Dacă-i așa, cum de poți vedea tu ce se petrece în mintea lui?

Între oamenii ăia de pământ, despre care vorbeai mai devreme, sunt și părinții lui. Se găsesc cu toții aici. Eu privesc spre lumea din care nu vrei tu să te dai dus cu ochii fiecăruia dintre ei. Și văd ceea ce-și doresc ei să vadă. Mama scriitorului, care n-a știut niciodată să citească când era dincolo, a descoperit că aici poate. Să citească, adică. Și asta face mereu de când a ajuns aici, citește cărțile fiului său.

Aproape toate cărțile astea sunt despre tine. Și-n aproape toate tu zbori. Doamne, ce bazaconii au putut să-i treacă bietului băiat prin minte!

Și nu e singurul, mai e unul, tot de pe acolo, dar mai aproape de Dunăre, care, tot așa, scrie cărți în care a pus satul în care și-a petrecut copilăria să zboare.

Știu de cine zici. Nu e zi în care să nu mă întâlnesc cu el pe sus. Cu el care, scriitorul sau satul? Satul. Se numește Islaz. Are și Islazul un loc călduț aici. Dar s-a luat după tine. Eu îl tot poftesc să vină, și el nu vrea. Ne-am luat unul după altul.

Sucesc mințile satelor în care s-au născut. Le împuie capul cu tot felul de prostii. E singurul lucru la care se pricep scriitorii. Altminteri, nu sunt buni de nimic. Le-am zis și lui Florache, și lui Ion, bunicii lor, ce pramatii de nepoți au. Ei, în loc să se rușineze, au început să se umfle în pene.

Vorbește mai tare, nu te mai aud, strigă satul meu din apropierea cerului. Satul celălalt, Islaz, îi ține isonul. N-am încotro, își face lumea cealaltă mâinile pâlnie, în speranța c-o să fie auzită. Va trebui să vin după voi. Până atunci, însă, o să trimit câțiva oameni de pe aici să vă convingă. Câteva femei, mai precis. Cu ele mă înțeleg cel mai bine.

Satul meu, Siliștea, ciulește dintr-odată urechile și zice: E musai ca printre ele să fie și Ioana, mama scriitorului.

Islazul face la fel, strigând: Să nu care cumva s-o uiți pe Floarea, mama scriitorului de la noi.

O să mă gândesc, clatină lumea cealaltă din cap. În orice caz, să nu credeți că scăpați!

În vremea asta, cele două sate cu mințile sucite de scriitorii ce-au crescut la sânul lor își văd mai departe de zbor, bucurându-se de frigul lumii de aici.

Dacă ar ști lumea de dincolo cât de cald le ține frigul aceasta, n-ar mai trimite niciodată pe nimeni după ele.

 

P.S. Text inspirat de volumul Cartea Islazului meu, apărut recent sub semnătura lui Marian Nazat.