Lumea cuvântului: A nu avea nici un Dumnezeu

▲ În mentalitatea populară s-a putut păstra ideea de mai mulţi dumnezei ca fiind legată direct de păgânismul precreştin, prin prima poruncă din Decalog, marcând faza trecerii de la politeism la monoteismul creştin ▲

În mod curent, enunţul din titlu are sensul de „a nu crede în nimic, a nu avea niciun rost, niciun sens“; se spune chiar despre o mâncare că nu are nici un Dumnezeu când aceasta nu are niciun gust! Totuşi, în diferite mesaje şi texte postate pe internet, am regăsit expresia în contexte din care se poate observa că în mintea vorbitorilor de astăzi persistă sau se produce revenirea la ideea de bază, cea din sfera religiei: îndepărtarea de Divinitate. Omul fără nici un Dumnezeu (titlu de poezie) este cel „care se culcă seara fără să spună vreo rugăciune“, „care nu se închină niciodată şi păşeşte grăbit pe lângă biserici“; pe de altă parte, titlul unui articol, Atât de multe biserici şi, totuşi, nici un Dumnezeu, poate fi reproiectat (faţă de textul respectiv) în sensul că este lăudabilă dorinţa de a construi lăcaşuri de cult, însă ar trebui întărit sentimentul religios propriu-zis. Dar, prin această viziune, suntem aproape de situaţia primordială a naşterii expresiei, care, după Sextil Puşcariu, reprezintă o urmă de păgânism, „de pe când strămoşii noştri adorau mai multe zeităţi“ (Limba română. Privire generală). În acelaşi sens poate fi citată şi formula a ruga (pe cineva) de toţi Dumnezeii; vezi, la Creangă: „şi te mai rog de toţi Dumnezeii să-mi împrumuţi măcar o dată carul cu boii, s-aduc nişte lemne din pădure“ (Dănilă Prepeleac). O viziune comparabilă putem găsi, de fapt, şi în formula de jurământ „pe Dumnezeul meu“ (alţii, având, prin referenţialul posesiv, alţi Dumnezei). Prin contrast, optica direct creştină este reflectată de formula „a nu avea nici sfânt, nici Dumnezeu“. Întrucât referirea la mai mulţi dumnezei se regăseşte şi în imprecaţii profanatoare, putem invoca pentru explicaţie transferul, în reprezentări creştine, al intenţiei şi actului de „umilire“ a vechilor divinităţi păgâne; dar nu este exclusă nici tendinţa de augmentare a defulării, chiar atunci când vorbitorul de astăzi se situează în perspectiva cultului creştin. Este interesant faptul că, faţă de statutul actual de nume propriu masculin al lui Dumnezeu, folosit doar la numărul singular, în textele vechi lucrurile se prezentau cu totul altfel. În traducerea sau adaptarea unor texte mitologice, nu numai că apare forma de plural la care ne-am referit, ci substantivul comun cunoaşte şi femininul, ca în traducerea Herodotului (manuscris descoperit la Mănăstirea Coşula); aici, (zeiţa) Hera este o dumnezăoaie. Consemnăm informaţia că şi închinarea la divinităţi primordiale, cum ar fi soarele, cerul sau pământul (de tipul „a cădea cu faţa la verdele pământ“), reprezintă, de asemenea, o urmă a vechiului păgânism, dar, în această ordine de idei, cel mai important aspect pe care îl putem reţine este următorul: în mentalitatea populară s-a putut păstra ideea de mai mulţi dumnezei ca fiind legată direct de păgânismul precreştin, prin prima poruncă din Decalog: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de Mine“, marcând, de fapt, faza trecerii de la politeism la monoteismul creştin. În sfârşit, ne face plăcere faptul că am găsit expresia în discuţie, cu referire la locul naşterii, într-un mesaj optimist de pe internet; este vorba despre un oarecare Ionuţ, „plecat ca atâţia, în lume, fără nici un Dumnezeu“, dar care acum, şi pentru că are alte posibilităţi, va sărbători Crăciunul în Italia „ca un român adevărat“!