Lumea cuvântului: Bun – bunic

Înrudirea cuvintelor din titlu prin simpla derivare a lui bunic din bun + sufixul -ic lasă nelămurită calea pe care s-a ajuns la folosirea acestui cuvânt ca nume pentru "tatăl tatălui sau al mamei cuiva". Posibilitatea derivării şi atribuirii sensului respectiv se află în sensul primar al adjectivului şi în disponibilităţile utilizării lui, aspecte ce ilustrează complexitatea factorilor care contribuie la constituirea biografiei unui cuvânt.

Apartenenţa cuvântului bun la nucleul lexicului limbii noastre se verifică prin frecventa sa folosire zilnică, cu cele mai variate nuanţe semantice, determinate de contextele diferite în care apare. Principalele sensuri ale adjectivului sunt cele pe care le găsim în expresiile bun la inimă "care nu face rău nimănui, milostiv, iubitor de pace şi de dreptate", bun de mână "îndemânatic", bun de picior "iute, sprinten", bun de gură "vorbăreţ", ca şi în sintagmele, denumind relaţiile de rudenie, frate bun, mamă bună, soră bună, unde bun înseamnă "adevărat, de gradul întâi, direct", în opoziţie cu vitreg. În istoria cuvântului, înregistrată în dicţionare, un fapt deosebit de important îl constituie folosirea sa cu valoare de substantiv, care la început are sensuri abstracte, bun cu semnificaţia "aspectul bun, preferabil, al unui lucru", "calitate", "bunătate", sensuri ilustrate atât de texte vechi, cât şi de vorbirea populară. La Coresi, cuvântul apare într-o propoziţie ca "Nu se lăsa de toate bunele", iar în Cântecele moldoveneşti (1888) ale Elenei Sevastos găsim versurile "Ş-au venit un rău din lume / Ş-au zis cum că-i plin de bune". La Coşbuc, bunuri, cu sensul "calităţi, însuşiri", apare în versurile "Multe bunuri are omul, / Dar virtutea cea mai mare / E să nu se ţie mândru / Cu virtuţile ce are", mai departe unul dintre aceste bunuri fiind prezentat ca trecător şi chiar periculos: "Iar frumseţa-i bun netrainic / Şi ispititor de rele". Mai cunoscut din vorbirea de toate zilele este un sens concret al formei de plural, bunuri "avere, bogăţie", situaţie ce se regăseşte şi în cazul lui bunătate, care, mai ales în forma de plural, bunătăţi, are sensul de "lucruri bune, scumpe, averi, bogăţii", ca la Creangă: "Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor". Să vedem care este locul lui bunic în această familie de cuvinte. În texte din secolul al XIX-lea, cum ar fi Adunare cuprinzetoare în scurt din cărţile împărăteştilor pravile "alcătuită cu osteneala şi osârdia" juristului moldovean Andronache Donici (Iaşi, 1814), tatăl şi mama părinţilor cuiva sunt denumiţi bunul şi buna. Aceste forme apar în diverse documente reglementând drepturi de proprietate şi în texte populare din diferite provincii ale ţării, ca în aceste versuri dintr-un "blestem", "din partea drăguţei părăsite", cuprins în colecţia de Doine şi strigături din Ardeal publicată de folcloriştii Ioan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu: "Să vii bade şi la mine / Ca să-mi fac milă de tine / Cu-o cojiţă de mălai, / De când a fost moşul crai, / Pe poliţă aruncată, / De când a fost buna fată". Termenul apare şi la unii scriitori ca Ion Ghica, care, în Scrisoarea a XXI-a, vorbind de Iancu Văcărescu, îl foloseşte într-o frază privitoare la filiaţia de destin poetic al Văcăreştilor ("Poeziile lui, ca şi ale tată-său şi ale bunu-său, se copiau şi treceau din gură în gură"), sau la Costache Negruzzi, Petre Ispirescu. Bun, bună însemnând "bunic", "bunică" se explică prin căderea substantivului determinat, din sintagmele tată-bun, mamă-bună, aparţinând limbajului copiilor, în care bun avea sensul de bază al adjectivului, denumirea explicându-se prin acele trăsături ale bunicilor ce ne-au rămas în memoria afectivă din copilărie şi au fost fixate în portretele clasice ale lui Delavrancea. Împreună cu diferiţi membri ai "familiei" sale, cum sunt şi bunel, străbunic sau străbun, bun reprezintă o clasă de cuvinte cu valoare de simbol.