Lumea din traista Bădiței Ioan Măric

Îl urmăresc de după geamul sufrageriei în timp ce pictează. Bădița e ca un ștrengar pus pe șuguit; un zâmbet îi șade agățat veșnic pe obraji. Mâna trasează tușe fix acolo unde lipsesc, unde mai trebuie accentuat ceva: un surâs, colțul basmalei vreunei babe, coada cârlionțată a unei mâțe, coarnele uriașe ale unei vaci, ochii vreunui gospodar hâtru. Toate subiectele din compozițiile sale sunt construite de chipuri, chipuri din lumea satului. Ochii mari, în care lumea aceasta încape cu totul, coloritul unic, umorul și ironia sunt elementele care fac ca o compoziție semnată de Ioan Măric să fie recunoscută de oricine, încă dinainte de a vedea semnătura autorului.

Zeci de chipuri cu ochi mari, în care adună lumi, zâmbesc ghiduș de pretutindeni. Pe­re­ții micului apartament s-au transformat, de jumătate de veac, într-o adevărată galerie de artă. Com­po­ziții mai mari sau mai mici și-au găsit locul, aproape singure, de îndată ce au ieșit colorate sprințar de sub pensula vrăjită a pictorului. Ici un hâd jucând de Anul Nou, colo o nuntă la care s-a adunat, ciu­­cure, tot satul, alături drumul vieții pe care omul îl tot bate, cărând greutățile după sine, dincolo o masă cu babe puse pe șotii, cu cheflii și cu lăutari. Fețe vesele, șuguinde, din care răzbate atâta viață, încât, buimăcit, aștepți să coboare de pe pereți și să se așeze la sfat cu tine. Însă atât de măiastru au fost zugrăvite, că șed acolo, la locul lor, ca să te tragă de mânecă și să te ademenească în universul din care au fost desprinse.

Toate poveștile „scrise" cu chipuri s-au născut pe ulițele Luncanilor, o veche așezare băcăuană, sat în care a deschis ochii și a „copchilărit" , cum lui însuși îi place să spună, Ioan Măric, poate cel mai important pictor naiv al României de azi. „La noi în sat erau mai mulți pe care-i chema Măric: unul era Șchiopul, unul Măric cel nebun, așa-i deosebeau oamenii. Eu eram Măric din capătul dealului", își amintește pictorul. Acolo, sub zarea cocoașelor plutitoare ale colinelor ce mărginesc satul, în curtea cu zaplaz și miros de timp vechi a bisericuței de lemn, întovărășind cârdul de găini ori, mai târziu, vacile și oile la păscut, a înțeles că lumea satului e, de fapt, lumea cea mare, lumea tuturor copilăriilor lumii și a cuibărit-o în suflet așa, întreagă, neatinsă. Cu botezuri și cu nunți, cu jocurile și cu datinile sărbătorilor de iarnă, cu lada de zestre și cu straiul de sărbătoare, cu uneltele de demult, din gospodăria omului, cu cimiliturile și cu zicerile din popor, cu anotimpurile croind imagini desăvârșite pe dea­luri și prin ogrăzi, cu splendoarea nopților cu lună, cu șoaptele și tăcerile naturii, cu babele și cu moșnegii - blânde ceasloave de înțelepciune, cu fete și flăcăi mândri, cu hora satului, cu obiceiurile și cu rânduiala firii. Un rezervor de frumusețe și de sensibilitate din care s-a hrănit întruna, pentru ca mai apoi să zugrăvească întocmai lumea lui, așa de sprințară și de plină de culoare, arătându-ne-o și nouă. „M-am născut în '45 și toată copilăria mea a fost în perioada întovă­ră­șirilor. Treabă pe câmp era cât lumea. Numai seara mai aveam oleacă de timp și, la lumina lămpii cu gaz, mai mâzgăleam câte ceva pe hârtie. Apoi, în școala elementară mă puneau să fac hărți; le făceam pe hârtie milimetrică. Așa că am fost oleacă de autodidact, încet-încet mi s-a dat mâna", îmi povestește cu nostalgie.

Pictorul simplității veșnice

Pe când era de-o șchioapă numai, vopsea coșurile căruțelor pe care le meșterea bunicul pentru oamenii din sat. Acolo, pe lemnul aspru, abia cioplit, a așternut primele culori, însă nu după gustul lui, ci după cel al comanditarului. „Vezi cum faci, să fie frumos, să străluce", îl avertiza bunicul, iar micul pictor le vopsea cât se pricepea de ochios. Apoi, i-a tot plăcut să mâzgălească, să așeze culorile după socoteli știute numai de el, chiar dacă părinții, răzeși ocupați cu creșterea animalelor și cu muncile câmpului, nu l-au prea încurajat în „a pierde vremea" într-un asemenea chip. „Tata-mi zicea: «Eu nu ti fac nici doctor, nici popî, nici notar, nici primar». Da' n-o zis nimic de pictor", zice, cu umor, Ioan Măric. Și dacă tata n-a zis nimic de pictor, el și-a văzut de drum.

Azi, dacă-l întrebi de când pictează, zice prompt: „De când mă știu". Și probabil că răspuns mai bun nici n-ar exista, de vreme ce dintotdeauna culorile i-au fost cei mai buni prieteni. „De copil, n-am făcut școală specială pentru treaba asta. Grupa mică am făcut-o cu orătăniile, pe șanț. Grupa mare, cu vacile, pe islaz. Școala mea a fost pe câmpurile nesfârșite, în clopotnița bisericii în care ne jucam de-a ascunselea, mersul în cărăușie, cu lemn, cu tata. Astea au fost școlile mele. Și din joacă am pornit totul - azi un pic, mâine un pic", povestește Ioan Măric.

Pe urmă a venit rândul școlilor celor adevărate, fără de care, în greii ani ai regimului comunist, nu puteai răzbi. A absolvit Școala de mecanici agricoli, una care asigura o meserie bine cotată în epocă, și un an și ceva a muncit efectiv în domeniu. „Ziua treieram grâu la batoză; veneau oamenii cu carele cu boi, pline de snopi. Noaptea aram cu tractorul. Toate aceste imagini mi se impregnau în minte, iar mai apoi le pictam. După doi ani am plecat în armată, iar după ce m-am întors, am zis că gata cu agricultura - să mă duc mai departe, să-mi văd de pasiune".

A urmat Școala Tehnică de Maiștri și a lucrat la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Bacău vreme de 33 de ani. Însă, pentru că sufletul îi dădea ghes, a frecventat și cursurile Școlii Populare de Artă din Bacău, la clasa pictorului Ilie Boca - trei ani grafică, trei ani pictură, pe care a și absolvit-o. „În tot acest timp mergeam în taberele de creație, pictam acasă, n-am lăsat deloc pensula din mână, fiindcă asta-mi plăcea să fac, și făceam cu bucurie, cu drag. N-am făcut din pictură o meserie; am lăsat harul ăsta să curgă de la sine. Am pictat tot ce-am prins: pereți, cruci, sicrie, căni, oale, pălării", spune Ioan Măric. „Făcea foc continuu, ture la serviciu și mergea în tabere din zilele libere adunate. A fost ceva înnăscut, ceva ce avea în sânge, nu s-a putut lăsa niciodată. La anii ăștia, greul a trecut. Inițial, nu prea am știut la ce m-am înhămat; trebuia să umbli numai să strângi după el, lăsa urme de vopsea în toată casa, dar m-am obișnuit", mărturisește și soția, Niculina Măric. Ea, 'Șefa", cum o alintă șugubăț pictorul, a fost mereu cel de-al treilea ochi, 'tovarăș de viață și cel mai sincer critic".

Munca asta neobosită făcută cu bucurie a dat roade chiar de la început. Din 1961, lucrările sale se află pe simeze și în albumele de pictură din țară și din străinătate.

Și pentru că simțea că trebuie să facă mai mult, tot mai mult pentru pasiunea care-l mistuia, a absolvit și cursurile Liceului de Arte Plastice din Bacău, la seral. Ziua mergea la serviciu, se îngrijea de familie, iar seara la ore. În tot acest timp însă, fenomenul Măric începea să prindă contur. Lucrările sale îi surprindeau și pe cei mai rafinați pictori prin acuratețe, prin colorit, prin armonia ansamblului și mai ales prin suita de interpretări pe care imaginația jucăușă a lui Ioan Măric o deschidea celui care se oprea să le privească. 'Mulți mă sfătuiesc și acuma, când mă duc la expoziții, la târguri, că ar fi bine să spun povestea fiecărui tablou. Dar cum să spun eu povestea? Povestea e pictată, iar cel ce-o privește e liber să-i găsească sensurile cele mai năstrușnice. Eu cred că de-asta-i și frumoasă lumea, așa cum o văd eu și cum o zugrăvesc în picturile mele", consideră pictorul.

Treptat, în artele plastice numele Măric a devenit de referință, picturile sale ajungând în expoziții sau în colecții particulare, nu numai în toată țara, ci pe mai toate continentele lumii. Iar satul românesc e cel care l-a consacrat. Căci, satul, cu toate știutele și neștiutele lui, i s-a ghemuit în traistă, iar el a pus-o pe umăr și-a purtat-o cu sine, peste tot pe glob, scoțând, din când în când, de acolo, bucăți vrăjite de veșnicie românească. Așa că, deloc întâmplător, fostul director al Școlii Populare de Artă din Bacău, Ghelu Radu Bogdan, l-a botezat, cu mulți ani în urmă, 'Bădița". Așa îl știe azi oricine: Bădița Ioan Măric de la Luncani. Pictorul simplității veșnice.

Student la 72 de ani

Într-o viață trăită în acord cu propriile simțiri, devorat de pasiunea picturii, succesele s-au adunat de-a valma. Cea mai mare re­cu­noaștere a venit, așa cum se întâmplă adesea cu marile noastre valori, mult mai pregnant din afara țării. Azi, numără peste 200 de expoziții personale și peste 2.000 de participări în expoziții colective, iar distincțiilor primite de-a lungul atâtor decenii, drept răsplată a harului pus în slujba bucuriei noastre, a tuturor privitorilor, aproape că le-a pierdut socoteala. Însă Bădița a rămas la fel de modest, la fel de discret și de dăruit picturilor sale ca pe vremea când era numai un băietan. „Nici când eram mic n-am visat c-o să devin un pictor celebru și nici acuma nu visez. Am încă de lucru", obiș­nuiește să spună.

Totuși, din lumea din care vine, știe un lucru: că orice ai face în viață, trebuie să faci bine, gospodărește, până la capăt. Așa că acum, la 72 de ani, din postura de străbunic, își pregătește lucrarea de licență pentru a absolvi Facultatea de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu" din Iași. „Ca să fii recunoscut pe deplin, trebuie să fii membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Și ca să fii membru, trebuie să ai studii superioare. Ei, m-am înscris și la facultate, iaca, acuma o termin, lucrez pentru licență: pregătesc cele trei tablouri pe care le vedeți - ciclul vieții: nașterea, nunta și înmormântarea", îmi explică.

Așa l-am și găsit, în micul apartament din Bacău, în atelierul improvizat de-o viață în balcon - pictând o lucrare pe tema nunții. Pe geam, în jur - doar un orizont de blocuri cenușii. Dar asta nu-l deran­jează defel. El n-are nevoie nici de peisaje care să-l inspire, nici de modele. „La mine totul vine de aici", îmi arată cu mâna pe inimă. Numai lumină, sănătate, pensule și vopsele bune și totul curge șuvoi din suflet. „Uitați, spre exemplu, aici îi o compoziție cu luna. Da´ câte nu poți spune despre lună! O dată pe lună te naști, o dată pe lună mori, sunt oameni care au fost pe lună, ehe, câte nu se pot spune. Eu numai subiectul să îl am, și apoi mă aștern la treabă".

Măric, un om cât o lume

Când se gândește la copilărie, Paștile îi vin în minte prima dată, cu postul și pregătirea pentru spovedanie, cu zilele de sărbătoare și hora satului, cu scrânciobele și cu popicăria. Apoi, îi stăruie în amintire obiceiurile de iarnă. Tare mult i-au plăcut și zicerile din popor, pe care le-a adus, prin imagine, în tablourile sale, cu sensuri noi, savuroase, debordând de ironie și de umor. „Mai spun la câte unul că în tablourile mele vara urlă lupul și iarna cântă cucu. Și mi se răspunde: «Cum, măi, să urle lupul vara?» Păi da, în pictura naivă se poate orice. De pildă, în pictura asta - «Vaca satului», cea bună de muls pe toată lumea, am zugrăvit năravuri. Când îi dai cuiva ceva se spune că-i fată vaca, adică e bucuros, când îi ceri cuiva ceva se spune că-i moare vițelul, adică e zgârcit, își rupe de la inimă, nu ți-ar da. Ei, vaca mea, din tablou, are și ureche muzicală. Un moș cântă dintr-o oală, câteodată hodorogește", explică Bădița, hâtru.

Lumea din tablourile lui Măric e populată de chipuri și de animale, cele pe care le-a îngrijit și pe lângă care a crescut. Apoi, la fel de prezente sunt carul cu boi, muzicanții, cânepa, urzeala, clăcile la care se punea țara la cale și unde se deschideau „baierele" gurii, muncile câmpului, toloaca satului, „poarta țărnii", din satul natal, transformată într-o metaforică poartă a venirii omului pe lume.

Stil unic pe mapamond

Îl urmăresc de după geamul sufrageriei în timp ce pictează. Bădița e ca un ștrengar pus pe șuguit; un zâmbet îi șade agățat veșnic pe obraji. Mâna trasează tușe fix acolo unde lipsesc, unde mai trebuie accentuat ceva: un surâs, colțul basmalei vreunei babe, coada cârlionțată a unei mâțe, coarnele uriașe ale unei vaci, acoperișul sau prispa vreunei case, ochii vreunui gospodar hâtru. Toate subiectele din compozițiile sale sunt construite de chipuri, chipuri din lumea satului. Ochii mari, în care lumea aceasta încape cu totul, coloritul unic, umorul și ironia sunt elementele care fac ca o compoziție semnată de Ioan Măric să fie recunoscută de oricine, încă dinainte de a vedea semnătura autorului. De altfel, prin stil, prin gama de culori și prin compoziție, Ioan Măric este unic în lume.

Harul lui inimitabil vine din ușurința cu care știe a da viață pânzei, desenând direct cu pensula, fără o schiță făcută în prealabil. „Eu le fac cu sufletul, nu știu cum să vă spun, simt fiecare compoziție. Alții tocesc, se chinuie, la mine e invers. Contează foarte mult să fii natural, să nu faci ceva mecanic în artă. Asta vine din instinct", crede Bădița.

Și mai e ceva ce cred că fiecare dintre cei care i-au admirat tablourile simte: o energie aparte, o stare de bine, un ceva ce-ți încăl­zește sufletul și ți-l eliberează de angoase, ca în fața unui dibaci terapeut. Tablourile lui sunt tămăduitoare.

Valori cu care nu știm a defila

Am ieșit din lumea ochilor deschiși larg spre viață, a personajelor Bădiței, gândindu-mă că mai avem nevoie de mult timp să învățăm a defila cu aceia dintre noi pe care Dumnezeu a așezat scântei de har. În Franța, la Nantes, în orașul lui Jules Vernes, autoritățile i-au făcut sală personală de expoziție. Nu și acasă, în România.

Cu toate astea, Bădița continuă să spună poveștile veșniciei nea­mului din care se trage, așter­nând, cu ajutorul culorilor, viața pe care a văzut-o și a simțit-o pulsând, până în cele mai sensibile fibre, în casa părintească, în gospodărie, pe ulița satului, prin vecini, la jocuri și la sărbători. Pensula a eliberat întruna tușele pe care sufletul său, îmbibat de atâta frumusețe, i le-a dictat. Natural, simplu, fără fasoane, fără o tehnică deprinsă alături de vreun profesor de pictură. Un om cum sunt puțini dintre aceia care pot să ne releve frumusețea nu sugrumând-o într-un cadru anost, ci sugerând-o. Bădița Ioan Măric are harul marilor creatori: naște lumi rupte din propria lume, dăruindu-ni-le neîntrerupt.