Lumea pierdută: Seceratul tradiţional (1)

În mediul arhaic, timpul de muncă, la fel ca şi cel al sărbătorii, era riguros marcat prin rituri, datini şi reguli impuse într-un calendar agro-pastoral respectat cu stricteţe.

Pâinea cea de toate zilele depindea, în mare măsură, de mersul vremii. Convinşi că nu omul lucrează, ci vremea, încă din iarnă, oamenii de altădată încercau să anticipeze starea timpului şi rodnicia anului ce va urma. Astfel, dacă în prima zi de Crăciun vremea era bună, adică senină şi geroasă, se credea că bună va fi şi vara care urma; mare bucurie genera ninsoarea din cea de-a treia zi a Crăciunului, acest fapt semnificând rod bun; mulţi oameni făceau calendare speciale din ceapă cu sare, scopul principal fiind dorinţa de a afla dacă va cădea sau nu grindina; alţii, cu ajutorul unui calendar de pită, încercau să afle cărei plante îi va merge mai bine în anul care sta să înceapă. În lunile de după Paşti se ţineau nu numai joile, ci şi marţile pentru a nu se opări grâul şi pentru a nu bate piatra. Prin Vaslui se urmărea încotro tună primăvara întâi, crezându-se că acolo va fi pâine multă în acea vară. În lunile iunie-iulie comunităţile de agricultori ţineau o mulţime de sărbători, tocmai pentru ca sfinţii respectivi să aibă milă şi să nu provoace „cumpene“. Dintre acestea amintim doar Eliseiul Grâului de pe 14 iunie. Deasupra tuturor acestor sfinţi se afla Sântilie, ziua sa şi a „subalternilor“ săi din calendarul popular, Ilie Pălie şi Foca, fiind respectată(e) cu o stricteţe ieşită din comun. Ei, şi după atâtea previziuni şi temeri, după ce vedeau că paiul s-a îngălbenit şi bobul e tare, oamenii ieşeau la secerat, acesta constituind punctul culminant al marii „drame agricole“ ce începe în fiecare an o dată cu pregătitul pământului pentru semănat. Multe din practicile magice efectuate pe câmp aveau ca scop principal stabilirea unor raporturi speciale între om şi rod, asigurându-se astfel regenerarea periodică a cerealelor. Trebuie amintit că nu se ieşea la secerat decât atunci când hotăra sfatul bătrânilor, prima zi fiind, de obicei, lunea sau miercurea. În unele zone ale României, sărbătoarea Drăgaicei sau a Sânzienelor deschidea ritual perioada seceratului. Toţi cei care ieşeau la secerat trebuiau să fie curaţi; primul snop era cules întotdeauna de un fecior, fiind lăsat pe câmp toată ziua; secerătorii îşi legau peste brâu primele spice, sperând că aşa vor evita durerile de mijloc, căci, potrivit unei datini de pe Târnave, „Nici o boală nu-i mai grea/ Ca vara cu secera!“. Aceste spice erau apoi păstrate, cu mare grijă, pentru că, se spune, erau bune de leac. Încheiem această primă parte dedicată seceratului tradiţional precizând că munca în sine era efectuată îndeosebi de femei, bărbaţii ocupându-se mai ales de legarea snopilor. Lucrurile se inversau când holdele erau cosite. Până la o nouă „întâlnire“, vă rog să meditaţi la cât le era de greu strămoşilor noştri să stea în soare de dimineaţa până seara spre a secera lanurile de grâu! Însă, în acelaşi timp, munca acesta asigura legătura indestructibilă şi benefică cu Mama Pământ şi cu duhurile care patronau lumea vegetală, legătură la care strămoşii ţineau ca la ochii din cap!