Lumina credinței îi descoperă omului iubirea dumnezeiască
Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23
În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine! Și Iisus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, dar a treia zi va învia.
Evanghelia vindecării lunaticului este, de fapt, Evanghelia din săptămâna a patra a Postului Mare, reluată pentru a fi adâncite sensurile ascunse în ea. Atunci s-a citit Evanghelia de la Sfântul Marcu, iar acum cea de la Sfântul Matei, care pune accentul pe alte amănunte.
La Sfântul Marcu vedem perspectiva pe care Hristos i-o deschide tatălui celui bolnav. Acela Îi spune: „«Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi». Iar Iisus i-a zis: «De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede»” (Mc 9, 22-23).
Sfântul Matei rezumă povestirea vindecării, dezvoltând, în schimb, atmosfera de după aceasta, când apostolii se problematizează și Îi pun lui Hristos întrebarea: Ei de ce nu au putut alunga duhul cel rău? Iar Iisus le răspunde: „Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo», și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Mt 17, 20), arătându-le legătura între credință și putință, respectiv între puținătatea credinței și neputință.
Sfântul Marcu subliniază necredința poporului, care, așa cum arată Cuviosul Sofronie Athonitul, voia ca Hristos să Se ocupe cu „lucrurile mici ale credinței”, adică cu vindecările bolilor și cu facerea de minuni, pe când Hristos le voia pe „cele mari ale credinței”: să meargă și să bea paharul pe care i-L dădea Tatăl să-L bea, adică să meargă spre patima Sa cea de bunăvoie de pe muntele Golgotei.
Evanghelistul Matei pune accentul pe puținătatea credinței apostolilor, care „s-au întristat foarte” (Mt 17, 23) atunci când Hristos le-a vorbit despre patima Sa și despre Înviere. Legătura tainică dintre credință și putință pe care Hristos le-o arată apostolilor, acel „nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt 17, 20), ne descoperă perspectiva la care ne cheamă Dumnezeu. Prin puterea credinței, omul poate fi creator asemenea lui Dumnezeu, poate înmulți frumusețea lumii acesteia, are acces la un potențial de neimaginat; dar realitatea lumii căzute în care petrecem este alta, surprinsă foarte inspirat de psalmist în Psalmul 81, în care arată că Dumnezeu stă în mijlocul oamenilor și vorbește cu ei. El le spune: „Dumnezei sunteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps 81, 6), descoperind acest potențial dăruit omului de către Creator, însă continuă imediat: „Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi” (Ps 81, 7), arătând cum potențialul rămâne nelucrat din pricina păcatului - omul rămâne păcătos, în loc să se împărtășească de viața dumnezeiască la care este chemat; și nu doar atât, ci și potențialul de creator este pervertit și cultivat în direcția greșită, devenind un potențial spre a distruge, în loc să fie spre a crea.
Legătura dintre credință și putință, pe care Hristos le-o arată apostolilor, se preschimbă în realitatea lumii căzute a oamenilor mai degrabă într-o legătură dintre credință și neputință. Puterea credinței dă sufletului omenesc capacitatea de a purta neputințele, în primul rând pe cele ale sale și apoi pe ale celorlalți. Lumina credinței este cea care îi descoperă omului iubirea dumnezeiască, ce vrea „ca toți oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2, 4) - și, în această lumină, omul începe să-și vadă păcatul și neputința în care petrece; păcat și neputință pe care Hristos le-a luat asupra Sa și le-a răscumpărat cu scump Sângele Său.
Iată cheia duhovnicească în care putem înțelege mai adânc cuvintele Apostolului Pavel scrise corintenilor (din Apostolul ce se citește înainte de această Evanghelie). El spune „că Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni” (1 Cor 4, 9) și continuă arătând lucrarea duhovnicească pe care aceștia o săvârșesc: „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste!” (1 Cor 4, 10); dar nu se oprește aici, ci continuă: „Vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (1 Cor 4, 16).
Hristos le spune apostolilor că nu au putut vindeca lunaticul din pricina puținătății credinței lor, iar perspectiva pe care ne-o descoperă Apostolul Pavel ne face să înțelegem că tocmai de la această neputință trebuie să pornim în devenirea noastră duhovnicească. Dacă omul se întărește în credință, nu mai fuge de sine însuși și de realitatea lăuntrică a inimii lui, ci începe, cu ajutorul lui Hristos, să-și poarte neputințele înaintea lui Dumnezeu.
Prin credință, omul capătă încredere că dragostea lui Hristos nu-l rușinează, ci, dimpotrivă, îi iese în întâmpinare, spre a-l încuraja în acest demers duhovnicesc lăuntric. Prin credință, omul primește ca sursă de inspirație cuvântul Apostolului Pavel, „vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (1 Cor 4, 16), deși acest lucru nu este deloc ușor, pentru că, așa cum spune Cuviosul Sofronie Athonitul, Hristos este de neajuns atât în slava Sa, cât și în deșertarea Sa.
Văzând măreția și puterea credinței descoperite atât de Evanghelie, cât și de apostolul acestei duminici, ne vădim a fi acei puțin-credincioși care au nevoie să se întărească în credință. Avem așadar nevoie de un mijloc care să ne sprijine în demersul nostru duhovnicesc, în creșterea noastră duhovnicească, prin care credința crește și se întărește. Și, așa cum Hristos le-a spus apostolilor că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt 17, 21), dându-le astfel un mijloc prin care ei să ajungă biruitori, tot așa și noi avem nevoie de un suport asemănător.
Acest suport ce ne întărește credința îl reprezintă Trupul și Sângele lui Hristos, primite în cadrul Dumnezeieștii Liturghii, care pe de o parte leagă viața noastră păcătoasă de puterea biruitoare a lui Hristos, iar pe de altă parte cultivă puterea credinței în inimile noastre, prin faptul că simțurile noastre ne spun una și noi credem alta - ne spun că noi mâncăm pâine și bem vin, iar realitatea inimii crede cu toată ființa că nu este doar pâine și vin, ci mult mai mult de-atât: este Trupul, este Sângele lui Hristos, Care ne curățește de păcat, ne ridică din neputință și ne luminează cu lumina cunoștinței.
Apropiindu-ne de Hristosul euharistic cu conștiința păcătoșeniei și a neputinței noastre, primim viață și putere să urmăm pașilor Lui, oriunde ar merge, și nu ne întristăm, așa cum s-au întristat apostolii după ce Hristos le-a spus că merge de bunăvoie la patima Sa și la Înviere, ci ne bucurăm când Domnul ne împărtășește din tainele Sale duhovnicești.