Lumina cunoştinţei de Dumnezeu se descoperă oamenilor
Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului) Mt. 4, 12-17
Toate praznicele împărăteşti închinate Mântuitorului Iisus Hristos în cursul anului bisericesc sunt încadrate de o înainte-serbare şi de o după-serbare, ce delimitează o perioadă de pregătire pentru credincioşi, respectiv o perioadă de bucurie, de extindere sau de reverberare spirituală a semnificaţiei acestor praznice. Trei dintre ele însă beneficiază prin rânduiala Bisericii şi de un alt mod de încadrare tipiconală, şi anume de o duminică înainte de praznic şi de o alta după praznic. Acestea trei sunt: Naşterea Domnului, Botezul Domnului şi Înălţarea Sfintei Cruci, ele fiind consacrate celor trei momente istorice cruciale din viaţa Mântuitorului, şi anume: naşterea Sa supranaturală din Sfânta Fecioară Maria, botezul Său din râul Iordan de către Sfântul Ioan şi răstignirea Sa de pe Golgota.
Motivul pentru care Părinţii Bisericii au rânduit acest mod specific de serbare este acesta: semnificaţia cea mai adâncă a celor trei momente mântuitoare din viaţa Domnului se descoperă în modul cel mai direct doar dacă sunt privite în unire cu momentul central al Învierii Lui, ce reprezintă scopul pentru care ele au avut loc. Prin urmare, trebuie să înţelegem că doar în lumina Învierii Sale fiecare etapă a vieţii Lui îşi descoperă sensul adânc, dumnezeiesc, al asumării smerite a firii lui Adam „cel căzut cu tot neamul“, în vederea restaurării, înnoirii şi mântuirii acesteia. În acelaşi timp, atunci când intrăm liturgic în aceste sărbători trebuie să cunoaştem că Hristos Domnul, Cel cu Care ne întâlnim şi de Care ne împărtăşim, este Hristos cel înviat, cel proslăvit de Tatăl, iar nu Hristos cel istoric, ce avea înaintea Sa jertfa de pe cruce.
Suişul spre Dumnezeu trebuie să înceapă cu lepădarea de sine
Pentru a cuprinde înţelesul şi semnificaţia duminicii de astăzi, să ne îndreptăm mai întâi gândul spre râul Iordan, acolo unde boteza Sfântul Ioan cu „botezul pocăinţei“ (Matei 3, 11), prefigurare a botezului creştin, şi să descoperim un lucru uimitor: printre cei ce veneau să-şi mărturisească păcatele Se afla însuşi Iisus din Nazaretul Galileii, smerit şi tăcut, ascuns oamenilor după dumnezeire, dar arătat în chipul robului, venit să-Şi plece capul sub mâna Botezătorului. Coborârea lui Iisus cel fără de păcat la locul unde toţi îşi lepădau păcatele ne arată tuturor că suişul spre Dumnezeu trebuie să înceapă totdeauna cu lepădarea de sine, cu micşorarea eului propriu, care prin păcate se hipertrofiază, se dezvoltă în exces şi anarhic. Iisus nu trebuia să Se pocăiască, căci era „Cel singur fără de păcat“; El voia să ne ofere o pildă, un exemplu de ascultare, de împlinire a dreptăţii (Matei 3, 15), pentru ca umanitatea Lui, liber asumată, să se deschidă total lui Dumnezeu, să primească harul şi viaţa dumnezeiască. Şi într-adevăr a primit-o prin coborârea vizibilă a Duhului lui Dumnezeu, sub chipul porumbelului, semnificând puritatea şi sfinţenia de care firea Sa umană, trup şi suflet, se va umple tot mai deplin. Aşadar numai în ambianţa desăvârşitei smerenii a Lui ca om s-a descoperit smerenia milostivă a Preasfintei Treimi, Dumnezeu-Tatăl vorbind în auzul oamenilor şi confirmând dumnezeirea Fiului Său, Duhul Sfânt pogorându-Se peste pârga umanităţii şi odihnindu-Se, adică rămânând peste ea şi în ea, precum odinioară în faptul creaţiei.
Dar de ce vorbim despre lumină în actul Botezului Domnului, ce fel de lumină se descoperă acolo oamenilor, aflaţi cu toţii în stare de pocăinţă, de trezvie spirituală? Este „lumina cunoştinţei“ de Dumnezeu, căci pentru prima dată în istoria omenirii Dumnezeu Se descoperă ca fiind Treime de Persoane şi Unul în Fiinţă. Cea mai adâncă sau cea mai înaltă cunoştinţă despre Dumnezeu, străină neamurilor păgâne şi descoperită tainic doar Profeţilor din Legea Veche, se face acum cunoscută prin Iisus Hristos, Care vine în acel ceas proniator să arate ascultare de Tatăl Său cel ceresc, ascultare de care nu se făcuse vrednic vechiul Adam. Nu unor oameni mândri sau răi sau certăreţi se poate arăta şi împărtăşi iubirea supremă, apofatică, a Celor Trei Persoane divine, ci numai celor care sunt fii ai păcii, curaţi şi smeriţi cu inima, după modelul Fiului întrupat chenotic în istorie. Pentru aceştia iubirea Preasfintei Treimi se face în ei viaţă, putere şi lumină, hrănindu-i, înnoindu-i şi sfinţindu-i prin harul ce le este dăruit.
Această lumină a cunoaşterii Preasfintei Treimi, a revelaţiei desăvârşite a lui Dumnezeu, Hristos Iisus, Iubitorul de oameni, o va purta ca o făclie în toate laturile Ţării Sfinte, alungând întunericul necunoştinţei şi pe cel al imoralităţii şi întărind lucrarea Sa prin semne şi minuni. Dar lumina aceasta n-a împărtăşit-o înainte de a mai face un act de pocăinţă, de înfrânare, adică de întărire din interior a firii Sale omeneşti: postirea cea de 40 de zile şi refuzul acceptării întreitei ispitiri. Refuzul Său ca om al tuturor tentaţiilor sau curselor lui Satan, model şi pentru noi, cei angajaţi pe drumul nevoinţelor duhovniceşti, descoperă o voinţă omenească înnoită, întărită şi în totală ascultare de voinţa divină a Persoanei Sale, deci capabilă de a iubi jertfelnic pe toţi oamenii, înţelegând aici şi pe vrăjmaşi (Matei 5, 44).
Iisus Hristos, Lumina care alungă întunericul
Trebuie să mai reţinem şi o altă învăţătură descoperită la Botezul Domnului: Iisus Hristos nu Se descoperă pe Sine însuşi iudeilor ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, ci, proniator, aşteaptă ceasul când alţii vor depune mărturie, prin Duhul Sfânt, pentru El. Acest fapt va oferi cea mai deplină credibilitate Evangheliei Sale, deoarece El însuşi va spune iudeilor: „Dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că adevărată este mărturia pe care o mărturiseşte despre Mine“ (Ioan 5, 31-32). Se referea aici nu la Sfântul Ioan Botezătorul, cel care L-a mărturisit ca fiind „Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 36), ci la Dumnezeu-Tatăl, de la Care a primit suprema mărturie, de dincolo de ceruri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit“ (Matei 3, 17). Această confirmare a dumnezeirii Sale constituie concomitent o întărire a trimiterii Sale la propovăduire de către Tatăl, motivul principal al Întrupării Sale, după cum El însuşi va mărturisi înaintea oamenilor: „Eu am venit în numele Tatălui Meu“ (Ioan 5, 43), precizând şi modul lucrării Sale: „Judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis“ (Ioan 5, 30).
În al doilea rând atrage atenţia locul în care pune început propovăduirii Evangheliei Sale, Galileea neamurilor, adică acea parte a Ţării Sfinte aflată la cea mai mare depărtare de Ierusalim, cetatea sfântă ce adăpostea Templul Domnului. Nu era însă numai o distanţă spaţială, ci mai ales una calitativă din punct de vedere religios-moral, deoarece iudeii de aici, amestecaţi cu reprezentanţii altor neamuri de pe vremea captivităţii babilonice, nu mai respectau Legea lui Moise în integralitatea ei. Această situaţie era favorizată şi de existenţa provinciei Samaria, mult mai cosmopolită din punct de vedere etnic, care separa practic Galileea din nord de Iudeea din sud. Dar Iubitorul de oameni, Mântuitorul Hristos, ca Izvor şi Purtător de lumină dumnezeiască, alege tocmai aceste ţinuturi, cu mulţi locuitori îndepărtaţi de Dumnezeu, pentru a risipi întunericul necunoştinţei de Dumnezeu, precum şi consecinţa directă a acestuia, întunericul imoralităţii, al păcatului, al morţii spirituale. Acolo unde sălăşluia mai mult întuneric, acolo va străluci mai multă lumină; acolo unde moartea spirituală aştepta să înghită pe cât mai mulţi, acolo viaţa va câştiga pe foarte mulţi, mai ales dintre cei care erau săraci cu duhul, sau plângeau pentru păcatele lor, erau blânzi şi smeriţi cu inima, flămânzeau şi însetau de dreptate şi în general se străduiau, aşa cum Domnul i-a povăţuit pe Muntele Fericirilor, să câştige Împărăţia cerurilor. Într-adevăr, toţi câţi priveau către Iisus Hristos, pe când îi învăţa „Fericirile“, căi sigure spre viaţa cu Dumnezeu, se lăsau învăluiţi de Legea cea Nouă, Legea harului lui Dumnezeu. Diferit de Sfântul Proroc Moise, care încredinţase părinţilor lor cele 10 porunci ale Decalogului, dintre care pe multe nu le mai respectau nici măcar fariseii şi cărturarii, Mântuitorul Hristos le dăruia contemporanilor Săi o învăţătură nouă, infinit superioară faţă de cea veche, care avusese doar rolul de a fi „călăuză spre Hristos“ (Galateni 3, 24). Această învăţătură a cunoaşterii adevăratului Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi slăvit, rodea iubirea desăvârşită de Dumnezeu şi de aproapele şi se întindea în chip uimitor până la iubirea de vrăjmaşi, sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini. Dar mai mult decât atât, în mod diferit de Moise şi de toţi profeţii Vechiului Testament, Fiul lui Dumnezeu întrupat dăruia, odată cu învăţătura Sa minunată, şi puterea de a o primi şi mai ales de a o întrupa în faptă, prin har şi prin credinţă. Iar primele rodiri nu au întârziat să apară, împlinindu-se prorocia lui Isaia: „Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie. În vremurile de demult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor“ (Isaia 8, 23).
Israeliţii, contemporani cu profetul Isaia, fuseseră vestiţi de venirea, peste veacuri, a lui Mesia Izbăvitorul; câţi însă dintre urmaşii lor, contemporani cu Mântuitorul, Îl aşteptau cu înfrigurare, şi mai ales cu vrednicie, capabili să înţeleagă în mod spiritual, nu politic sau social, Împărăţia ce avea s-o aducă pe pământ? Câţi dintre ei îşi aminteau descrierea lui Mesia făcută de cel care avea să fie numit „evanghelistul Vechiului Testament“, Sfântul Proroc Isaia: „Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui, şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie“ (Isaia 9, 5). În această profeţie mesianică se regăsesc în mod concentrat toate atributele Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi om deplin, toate aspectele lucrării Lui răscumpărătoare, înnoitoare şi sfinţitoare, prin care a restaurat din interior firea noastră omenească, a eliberat-o de urmările păcatului şi a pregătit-o de înviere. „Rămăşiţa lui Israel“ (Ieremia 31, 7), credincioasă nemincinoaselor făgăduinţe ale lui Dumnezeu făcute poporului ales, a primit cu bucurie pe Mesia, I-a sorbit cuvintele dumnezeieşti, şi-a înnoit viaţa, iar după Învierea Sa din morţi şi după trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime, s-a grăbit să primească Sfântul Botez şi să întemeieze, prin predica Sfinţilor Apostoli, prima comunitate creştină din Ierusalim, Biserica ce lua atunci fiinţă, având să se extindă apoi până la marginile lumii.
Pocăinţa face din vameşi şi desfrânate sfinţi
Pentru ca lumina adusă oamenilor de Domnul Hristos să fie primită cu vrednicie şi înţelegere de aceştia, trebuia să aibă loc mai întâi o schimbare a moravurilor, ce presupunea o adâncă schimbare a minţii, o întoarcere la dreapta judecată a fiecăruia; aceasta era pocăinţa sinceră şi curată, prima poruncă a lui Hristos ieşit la propovăduire şi prima condiţie ce trebuia îndeplinită de cei ce voiau să-I urmeze. „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“ (Matei 4, 17) sunt cuvinte proroceşti, spuse anterior de Sfântul Ioan Botezătorul tocmai pentru a pregăti venirea lui Mesia. Diferenţa fundamentală dintre profeţia Botezătorului şi cea a Mântuitorului Hristos era aceasta: prima era o chemare la părăsirea păcatelor şi o avertizare a iminentei veniri a Împărăţiei lui Dumnezeu; cea de-a doua aparţinea Celui ce avea putere să ierte păcatele în urma pocăinţei, aşa cum şi va face de multe ori în timpul propovăduirii Sale, iar pe de altă parte aducea cu Sine, în chip tainic, Împărăţia Lui, care „nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36), dar în care vor putea intra, după jertfa şi Învierea Sa, cei ce I-au răspuns chemării Sale.
Chemarea Lui la pocăinţă va avea ecou în sufletele multor păcătoşi, şi de aceea în rugăciunile Bisericii se va face mereu amintire de „întoarcerea (metanoia) vameşului“, de „lacrimile desfrânatei“ şi de „pocăinţa tâlharului de pe cruce“, paradigme biblice de părăsire cu voia a unei vieţi păcătoase, apreciate de Însuşi Mântuitorul Hristos, Cel care a spus înainte de întruparea Sa, prin prorocul Său, că „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“ (Iezechiel 33, 11). Pentru a-i determina pe cei păcătoşi la pocăinţă, Domnul Hristos a făcut, nu o dată, ci de multe ori, un gest care i-a contrariat pe fariseii şi cărturarii formalişti şi legalişti: a luat masa cu vameşii şi cu desfrânatele. Este adevărat, dar n-a făcut aceasta fără să cunoască, prin puterea Sa dumnezeiască, că dintre aceştia, care erau şi ei fii ai lui Avraam, mulţi aveau ulterior să se pocăiască, să-şi îndrepteze viaţa, să-şi cureţe inimile şi mintea de răutăţi, iar prin darul lui Dumnezeu să intre înaintea multora în Împărăţia lui Dumnezeu. Înainte ca ei să se apropie de Dumnezeu prin pocăinţă, S-a apropiat Hristos Domnul de ei, fără să-i dispreţuiască sau să-i condamne (Ioan 12, 47), pentru că El, Cel plin de milă, venise să mântuiască lumea!
Anul acesta, 2014, care tocmai a început, Biserica Ortodoxă Română va atrage atenţia credincioşilor ei asupra importanţei şi semnificaţiei a două Sfinte Taine, centrale în viaţa şi lucrarea ei: Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Prin cele două lucrări sfinte, săvârşite tainic de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin mâna şi glasul arhiereului sau preotului, ni se dăruiesc lumina, viaţa şi sfinţenia Lui, ce vin din sânul Preasfintei Treimi, restaurându-ne fiinţa îmbolnăvită de păcate, sădind în noi puterea harului tămăduitor de boli şi eliberator din închi-soarea patimilor şi consolidând unirea noastră cu Hristos, spre sfinţirea vieţii şi spre câşti-garea Împărăţiei cerurilor. Să apelăm, aşadar, în acest an mai mult ca în trecut la ajutorul milostiv şi generos pe care ni-l oferă Domnul şi Mântuitorul sufletelor noastre prin cele două Sfinte Taine, spovedindu-ne mai des, în chip curat şi deplin, şi împărtăşindu-ne cu mai multă pregătire şi vrednicie, luând aminte neîncetat la cuvintele pe care El le-a rostit şi pentru noi cei de astăzi: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor“. Amin.