Lumina din inimă

Cuvintele părintelui arhimandrit Arsenie Papacioc spuse recent, la intrarea în Postul Crăciunului, m-au cutremurat. Interlocutorul îl întreba care să fie oare păcatul cel mai greu pe care-l săvârşesc oamenii în prezent. Bătrânul duhovnic a răspuns: vorbirea de rău. Cred, a spus avva Arsenie, că iadul e plin de oameni care se află în această osândă. Aşa să fie? Oare acesta-i cel mai grav păcat întâlnit printre noi? Părintele ştie ce ştie. Îşi dă seama cât de mare este păcatul judecării aproapelui. Al vorbirii de rău. Al puţinei iubiri.

Ascultându-l aşadar pe părintele Arsenie Papacioc i-am dat dreptate. A pus un diagnostic corect al vieţii noastre duhovniceşti. Vorbim prea des de rău pe alţii. Le vedem defectele, chiar dacă ale noastre sunt mai mari. Pe ale noastre ne facem că nu le observăm.

Ce-ar fi dacă ne-am propune să ne depăşim orgoliile şi să-i vorbim pe fraţii noştri de bine. Sigur, nu-i putem canoniza pe toţi, dar putem vedea lumina din fiecare, putem aprecia o virtute, o vorbă de duh, o strădanie a celuilalt pentru mântuire.

Lumina darurilor de la Dumnezeu

În urmă cu nouă ani, la început de decembrie, am cunoscut, la Mănăstirea Sihăstria, sub binecuvântarea avvei Cleopa, cel petrecut atunci pe drumul către Împărăţia Cerurilor, un tânăr slujitor al Bisericii. Făcuse studii teologice serioase, cu profesori recunoscuţi, atât la Seminar cât şi la Facultatea de Teologie. Lucra şi-n administraţia eclesială, pe lângă un mare ierarh pe care-l slujea cu fidelitate şi-l iubea ca pe propriul părinte. Acest lucru era uşor de observat la fiecare pas, din discuţii, epistole şi mai ales din trăirea în duh paterical, aş zice. Tânărul cu pricina are şi darul condeiului. Al scrierii frumoase. Al preocupărilor academice, trainice. Aşa se face că până la vârsta de 30 de ani a publicat patru cărţi: o monografie consistentă închinată satului natal: „Spermezeu - străvechi sat românesc de la poalele Ţibleşului“ şi alte trei volume: „Folclor muzical din Spermezeu“, „Folclor poetic din Spermezeu“ şi „Colinde de pe văile Ţibleşului“. Ani la rând, cu răbdare filocalică, a bătut la porţile consătenilor săi şi a înregistrat colinde, texte rituale, cântece, strigături ş.a.m.d., monografiile constituind „cea mai temeinică realizare de acest fel pentru aria nord-estică a Transilvaniei istorice“. Lucrările amintite au ajuns în atenţia Academiei Române şi au fost propuse pentru premiere. Alături de lucrările în volum a mai publicat numeroase articole şi studii (aproape două sute) în reviste prestigioase, bisericeşti şi laice.

Tânărul teolog a continuat studiile postuniversitare, înscriindu-se la două doctorate; la Teologie, la Catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi noţiuni de paleografie, pregătind o teză cu subiectul: „Relaţiile dintre ortodocşi şi greco-catolicii din Transilvania în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX“, şi alta la Facultatea de Studii Europene, la catedra de Istoria Europei şi Antropologie Culturală.

Pe drumul vieţii care se învecinează cu veşnicia

Într-o zi s-a hotărât şi a ales drumul mănăstirii. Şi-a făcut noviciatul într-un loc retras, trecând prin toate ascultările mănăstireşti, smerindu-se înaintea fraţilor din cin şi privind cu atenţie către slujirea aceasta minunată şi dificilă, totodată. Pentru trăirile lui, Dumnezeu a trimis la călugăria sa sobor de arhierei şi mulţime de preoţi, toţi venind cu iubire pentru fratele lor care păşea pe tărâmul vieţii care se învecinează cu veşnicia. Cuprins de duhul trăirilor înalte, n-a putut spune decât „aşa cu ajutorul lui Dumnezeu“. Şi dintru înălţimi, ajutorul celui Prea Înalt s-a coborât asupră-i. După hirotonia în cele două trepte ale Sfintei Preoţii a urmat misiunea din lumea cea mare. Beneficiind de o bursă în străinătate, a împletit studiul cu misiunea, vorbindu-le celor pe care i-a întâlnit de iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru oameni. În Regatul Unit al Marii Britanii a înfiinţat o parohie nouă, punând-o sub protecţia sfântului său preferat: Macarie din Pustiul Egiptului. I-a îndemnat pe oameni să-L caute pe Dumnezeu şi să-L întâlnească în Biserică. Le-a vorbit despre sfinţi, despre viaţă veşnică, despre rai şi despre iubire. Le-a dat speranţă. Pragul bisericii a fost trecut şi de prinţi şi de oameni obişnuiţi, ca şi de cei care nu auziseră până atunci de Ortodoxie. Dacă bursa ar mai fi continuat, probabil că numărul parohiilor şi misiunilor româneşti ar fi crescut. Reîntors printre ai săi, şi-a continuat drumul. Nu se uită alături, trece peste invidii şi indiferenţe. Slujirea lui Dumnezeu este un ideal prea sfânt pentru a te împiedica în mărunţişuri. Au fost bucurii, poate şi întristări.

S-a întâlnit cu slujirea îngerilor

Slujind într-o catedrală, îngrijindu-se de ea ca un bun chivernisitor, s-a întâlnit cu slujirea îngerilor pentru că noi, la fiecare Liturghie cerem cu smerenie ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri „care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta…“. Şi-a continuat misiunea, predicând, vorbind oamenilor, scriind şi iubind pe toţi. În casa părinţilor săi din Spermezeu, cu binecuvântarea şi din încredinţarea chiriarhului său, a primit familia regală - Regele Mihai şi Regina Ana -, prinţesele Margareta şi Elena, prinţii Radu şi Alexandru, punându-i în faţa unei mese îmbelşugate, cu bucate tradiţionale, păstrate încă „în spaţiul în care s-a născut veşnicia“. Le-a vorbit şi lor despre obiceiurile aproape pierdute ale satului românesc, a adus grupuri de colindători şi i-a însoţit pe înalţii oaspeţi la câteva case care păstrează vechile tradiţii şi preocupări care vin de departe, din adânc de istorie. La întâlnirile cu tinerii, la emisiuni de radio, la conferinţe, monahul nostru a impresionat prin ţinută, prin agoniseala cărturărească şi prin smerenie. Probabil şi-a dat seama că toate ale lumii acesteia trec ca orice vis înşelător, de aceea-i preocupat numai de lucruri serioase, pe care le vom lua în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu pot să nu amintesc că în scrierile sale a vorbit şi de Moldova, despre sfinţii şi duhovnicii ei. Nu de mult, la o conferinţă internaţională a monahilor a adus în discuţie lucrarea marilor duhovnici de la Sihăstria: Paisie Olaru şi Cleopa Ilie.

Preocupările unui monah de la începutul mileniului trei

Drumurile lui se opresc câteodată şi la marile mănăstiri din Ţara Muşatinilor. Atent până la detaliu, îndrăgostit de istoria bisericească şi de arta adevărată, neatinsă de vreun element străin, monahul nostru descoperă întotdeauna noi frumuseţi rămase până atunci ascunse privirilor celor mulţi. Câte n-ar fi de adăugat. Slujirea în tăcere, dorul după isihie, lupta permanentă, iubirea până la capăt. Acestea sunt, în câteva cuvinte, preocupările unui monah de la începutul mileniului trei. Un monah trăitor într-un veac zbuciumat, dar care are ca modele pe călugării pustiului. Eram să închei fără să-i amintesc numele: protosinghelul Macarie Drăgoi, scriitorul, profesorul, eclesiarhul şi nu în ultimul rând sacerdotul şi duhovnicul atent, ocrotit de Darul Sfântului Duh. Despre proiectele de viitor, planuri şi năzuinţe ar mai fi multe de spus. Poate altă dată.