Lumina ochilor
Dacă și-ar pune toți oamenii din lume lumina ochilor la un loc, n-ar mai fi niciodată beznă pe pământ!
La noi în sat s-a întâmplat de câteva ori. Am văzut cu ochii mei asta! Cu cât se adunau mai mulți oameni împreună, cu atât se făcea întunericul mai mic! Atunci când se adunau toți, noaptea o zbughea mintenaș de pe ulițele satului.
Dar lucrul cel mai grozav nu era faptul că se crăpa în miezul nopții de ziuă, ci că mamaia Tudora înceta în clipele acelea să mai fie oarbă, cu toate că era.
O vedeam cum bagă ață în ac și se apucă de cârpit cerul. Zicea ca măcar Luceafărul de dimineață să nu cadă, aidoma celorlalte stele, prin crăpătură. Și nu cădea, întrucât mamaia termina la timp cerul de cusut.
Lumina ochilor era singura lumină ce-i ajuta pe orbi să vadă. Dar numai pusă la un loc de toții oamenii!
Nu doar în legătură cu ochii se vorbea de lumina aceasta, ci și cu noi, copiii.
Bunăoară, mama zicea despre mine că sunt lumina ochilor ei. De aceea și aveam grijă să nu mi se întâmple nimic, ca nu cumva mama să rămână oarbă.
Mamaia Tudora orbise întrucât tata și frații lui nu prea își purtaseră de grijă.
Nu exista copil care să nu fie lumina ochilor cuiva.
D-aia nu scăpăta niciodată soarele în satul nostru. Și nu scăpăta nici Luceafărul de dimineață. Și d-aia mă cârpea rar de tot mamaia cu nuiaua, că era ocupată cu cârpitul cerului!