Lumina taborică, promisiunea divină a transfigurării lumii
Înainte de a merge spre Crucea pătimirilor, Mântuitorul a ales trei ucenici cu care a urcat pe culmea abruptă a Taborului pentru a le descoperi şi lor slava ce o avea de la Tatăl, înainte de întemeierea lumii. Împărăţia Sa trebuia să se descopere ochilor omeneşti şi să-i întărească pentru a o putea privi. Cerurile s-au aprins, părţile nevăzute ale cetăţii lui Dumnezeu s-au deschis şi lumina a descoperit slava eternă a Dumnezeirii. Despre Schimbarea la Faţă vorbesc cei trei Evanghelişti: Matei 17, 1-9, Marcu 9, 12-13 şi Luca 9, 28-36.
Iisus nu a spus de la început numele celor care aveau să se urce pe munte; or fi dorit mulţi să meargă cu El, dar a ales trei dintre cei mai apropiaţi - Petru, Iacov şi Ioan, care au fost prezenți și la învierea fiicei lui Iair.
După șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada. „Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor vorbind cu El... Un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată un glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit în care am binevoit: pe Acesta să-L ascultaţi»” (Matei 17, 1, 3, 5).
În momentul Schimbării la Faţă, Iisus a arătat ucenicilor de fapt adevăratul Său chip, ce-L are în veşnicie, scăldat în lumina taborică - rază din lumina dumnezeirii. Aici va vorbi de sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească la Ierusalim conform Legii şi spre adeverirea profeţiilor.
„Lumina care lucrează, trăiește și dă viață...”
Episodul Schimbării la Față din Noul Testament continuă viziunile din Vechiul Testament unde găsim imagini asemănătoare: „Un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare Îl împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul care se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului” (Iezechiel 1, 28) sau „îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său, alb ca Luna; tronul Său, flăcări de foc, roţile lui, foc arzător” (Daniel, 7-9).
Sfântul Simeon explică de ce Dumnezeu nu poate fi închipuit decât în lumina neapropiată. „Această lumină ce nu se stinge niciodată este fără schimbare, fără transformare, neapusă; ne luminează, vorbeşte, lucrează, trăieşte şi dă viaţă, transformă în lumină pe cei ce-i luminează. Dumnezeu este lumina şi cei pe care-i consideră vrednici de a-L vedea Îl văd ca lumină: cei care L-au primit, L-au primit ca lumină. Căci lumina slavei Sale precede faţa Sa şi e cu neputinţă ca El să Se arate în alt chip decât în lumină”.
Întunericul neștiinței se destramă sub această Lumină mângâind şi întărind pe Petru, Iacov şi Ioan, care se înfricoşau de patimile ce vor urma şi le vor da curaj, prin virtutea acestor bărbaţi prezenţi pe acel munte - Ilie şi Moise, care nu tăceau, vorbeau despre dumnezeirea Celui întrupat și de slava ce avea să urmeze după drumul Golgotei.
Iisus a adus cu sine pe Moise şi Ilie, ca să se ştie că El este judecătorul viilor şi al morţilor şi prin El toţi vor învia. Lumina neînchipuită ce iradia din Persoana Mântuitorului crea o stare de fericire şi o bucurie extraordinară în sufletul ucenicilor. Petru va zice: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici”, exprimând nu numai starea simţită atunci, dar şi dorinţa de a prelungi acest moment, de a întârzia sau evita momentele grele ce vor urma după Ghetsimani.
Schimbarea la Faţă a întărit Apostolilor credinţa că Învăţătorul lor este cu adevărat Mesia Mărturia Tatălui îi copleşește pe ucenici, care cuprinşi de spaimă cad cu feţele la pământ, ca nişte oameni simpli ajunşi să trăiască întâmplări extraordinare, de neînchipuit.
„Sculaţi-vă, nu vă temeţi!”, le va zice Domnul şi ucenicii se vor trezi iar singuri, nemaivăzând pe Moise şi Ilie, sfătuiţi în linişte să nu povestească despre aceasta, până când Fiul Omului va învia din morţi, săvârşind astfel cea mai mare minune a Sa.
Schimbarea la Faţă a întărit Apostolilor credinţa că Învăţătorul lor este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi Mesia, Cel propovăduit de Lege şi profeţi. El nu poate fi confundat nici cu Ioan Botezătorul, nici cu Ilie, nici cu Ieremia, cu nici unul din proroci şi este Cel care are toată stăpânirea asupra vieţii şi a morţii.
Starea de fericire finală, exprimată de Apostolul Petru, este astfel o prefigurare a trăirilor de care vor avea parte cei care vor da răspuns bun la Marea Judecată, când vor putea vedea mărirea, slava şi puterea dumnezeiască. Nimeni n-a fost mai fericit decât Apostolii care au asistat la Schimbarea la Faţă.
Încercarea de a răsfrânge lumina taborică în teritoriul faptelor umane nu este un lucru uşor. Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea că întruchiparea imaginii cereşti e un dar. În dialogul liric cu poetul Vasile Voiculescu, din ultimul capitol al cărţii „Rotonda plopilor aprinşi”, poetul descrie imaginea cerească a Mântuitorului, parcă urcând, pelerin singuratic, pe abrupturile muntelui Tabor, în căutarea splendorii celeste „de Domn etern al biruinţei calme”. Imaginea strălucitoare a Mântuitorului trebuie să rămână în memorie pentru a putea netezi cărarea plină de obstacole a cununii de spini.
Cum să reprezinţi plastic, cu materialele, mijloacele şi puterile limitate ale meşteşugarului însăşi lumina taborică? Un superb răspuns, care nu mai necesită comentarii, pentru a nu ştirbi din inefabilul versului, îl are poetul Vasile Voiculescu:
„A cutezat satana de m-a batjocorit
Că Îți sărut icoana, o scândură boită:
Deodată codri cosmici din lemn au înflorit
Și până-n cer se-aprise culoarea istovită.
Tronai acuma peste-al pădurilor sobor,
Lumina dezrobită din pământești vopsele
Se-toarse iar în raze de veșnici sori și stele
Și Te înveșmântară ca pe Stăpânul lor.”
(Icoana lui Hristos)
În icoana Schimbării
la Față, planurile divin
și uman se integrează armonios
Eternul din fiecare gest, din fiecare contur, linie sau pată de culoare devine o superbă formulă prin care toate energiile din univers dau faptei strălucirea de viaţă dăruită de divinitatea şi măreţia chipului sau subiectului conturat cu forţa celei mai mari puteri care ni s-a dat: rugăciunea - atât a celui care trudeşte la alcătuirea icoanei, cât şi a celui care crede în ea.
Imaginea „Schimbării la Faţă” este un exemplu de compoziţie deosebită, unde armonia planurilor concepute pe un echilibru desăvârșit între planurile verticale şi orizontale, având în planul superior mandorla strălucitoare a Mântuitorului, încadrată perfect pe strălucirea unei hiperbole bine studiate.
Cele două planuri verticale sunt construite în perspectiva ritmului menit să dea compoziţiei o forţă dinamică, o mişcare continuă.
Poziţia chipurilor din partea superioară e gândită în aşa fel încât accentuează ideea că aparţine altei lumi, în timp ce greutatea şi poziţiile persoanelor cutremurate de măreţia vederii subliniază motivaţia prezenţei acestora în funcţie de menirea şi locul lor în desfăşurarea faptelor care au fost şi vor urma.
În general, culoarea accentuează şi individualizează ideea de strălucire, iar cele două tendinţe ale liniilor ascendente sau coborâte pe contururi ferme determină locul fiecărei prezenţe în funcţie de menirea şi caracterul lor.
Planul superior creează iluzia iradierii aproape concentrice în jurul mandorlei, în timp ce în planul inferior curbele în aparentă mişcare integrează armonios scena „Schimbării la Faţă” într-un ritm ascendent complex, pe măsura frumuseţii acestei viziuni.
Şi pretutindeni e lumina taborică, tainică şi strălucitoare ca o promisiune divină.