Luminaţi-vă faţa!: Roman impar
Am citit şi iubit proza, în mod lucid, conştient, de prin clasa a IX-a, când, graţie îndrumării discrete a tatălui meu, l-am descoperit pe Nicolae Breban („Animale bolnave“) şi, în alt plan, pe Dostoievski.
Un timp, din cauza fragmentelor de proză din manualele şcolare (texte ideologizate), dar şi datorită bibliografiei discutabile, m-am îndepărtat de lectura romanelor contemporanilor. Abia într-un târziu, graţie profesorului meu, romancierul Costache Olăreanu, am „accesat“ cărţile celor care erau numiţi, generic, „şcoala de la Târgovişte“ (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu etc.) În cenaclul „Junimea“ al Universităţii bucureştene, coordonat de Ov. S. Crohmălniceanu, am crescut împreună cu viitori buni prozatori, precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu… În anii din urmă m-am delectat cu volume semnate de Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu sau Petru Cimpoeşu. Recent, am parcurs un roman singular prin discurs şi ţinută, text amplu, care mi-a prilejuit această adnotare „nostalgică“. EDENUL IMPAR este romanul poetului bârlădean Marian Costandache, profesor de germană şi bibliotecar entuziast. Volumul a apărut la editura „Pim“. Este dedicat prof. dr. Dan Mârţu de la Clinica ORL a Spitalului de recuperare Nicolina (Iaşi). Scris în formulă eminesciană (proză poetică), „Edenul impar“ însumă experienţa autorului pe trei planuri: timpul crud, reflexiv, petrecut în spital, experienţele livreşti (pe fondul oraşului natal - când elogiat, când hulit cu iubire…) şi jurnal (mai mult sau mai puţin deghizat), cronică a „aventurilor“ în occidentul european (în special Germania). „Personajul“, atipic (impar, fără soţ, incomparabil), e întrupat, simbolic, de GUVERNATOR (Capricornul). Romanul este construit în formula „noului roman francez“, fără fir narativ, cu întreruperi, cu intersecţii prozaico-lirice, cu abandonări ale discursului, totul exprimat într-o năucitoare, parodică postmodernitate, augumentată de un limbaj rafinat, bogat, aluziv. Gândit pentru iniţiaţi, pentru marii cititori, sancţionând lenea ideatică, „Edenul“ lui Marian Costandache e o frescă pitorescă în care EU-ul, identitatea, intimitatea sunt continuu agresate… Concură la descifrarea „Pergamentului existenţial“ citatele din latină şi germană, eruditul autor apelând constant la martori livreşti, de la Shelley la Freud, de la Rimbaud la Herman Melville. Remarcabile sunt episoadele senzuale, experienţele erotice mai mult sau mai puţin conjuncturale, în contextul Marelui sanatoriu, al Rafinăriilor Eterne, al Marii Grădini Publice din Beeheerland, spaţiu în care Primul Pacient (personajul ubicuu) îşi developează iubirile (studenţeşti, turistice, eseistice). Dialogul e cu „puterea“, de-scrisă, de-criptată ludic, hazos. Monologul e pictural, provocator, naturalist. Dizertaţia lui Marian Costandache se situează în absolutul livresc, rareori coborând în terestru, în cotidian… O carte bine articulată, poematic-filosofică în esenţă. „În rest (scrisa autorului!) nu fac altceva decât să mă reinventez“.