Luminaţi-vă faţa!: Vacanţă în… istorie
Pe la anul 1400 nu existau concedii, vacanţe, turism cultural. Puţinii ştiutori de carte se numărau pe degete. Biserica era şi şcoală şi cetate şi bibliotecă şi minister de război… Iar codrul („sânul naturii?“) reprezenta şi loc de refugiu (în caz de invazii, răzmeriţe, ciume etc.) şi loc de tihnă, de închinare şi reflecţie, de doinit…
Din 1991 încoace, vrednicul pârgar şi şoltuz de odinioară (demnităţi care duc cu gândul la primăriile contemporaneităţii), ispravnicul Ion MUSCALU, ne-a îmbogăţit bibliotecile (publice, personale) cu o sumă de cărţi unitare (tematic, stilistic, valoric), de la „Piatra Şoimului“ (roman de debut, în 1991) la „Acvila Neagră“ (roman, 2006), de la „Primarul din Poarta Ţărnii“ (roman, 2001) la al doilea volum al romanului „Sub sabia cu straja-n cruce“ (2004). Veritabile lecţii de istorie, de literatură şi de morală creştină, cărţile confratelui nostru respectă, asumat, „dogmele“ prozei clasice, de inspiraţie (şi de documentare) cronicărească (Ureche, Neculce, Costin, Cantemir), pe o filieră consacrată, exponenţială (de la Nicolae Iorga la Mihail Sadoveanu, de la Alexandru Mitru la ieşeanul Dumitru Vacariu). Portretul dedicat de prozatorul Constantin Parascan, în chip de prefaţă la recentul roman istoric, „Taina stejarului“ (editura „Danaster“) oferă cititorului datele esenţiale pentru a pătrunde în „tainele“ cărţilor scrise de Ion Muscalu. Precum la Umberto Eco sau la Orhan Pamuk (premiul Nobel, 2006), în „Taina Stejarului“ avem a participa la un scenariu cinematografic antrenant. O invazie tătărască dinspre est (Cernăuţi, Botoşani, Chişinău, Hârlău, Huşi etc.) ne aduce, o dată cu naratorul, în ţinuturile Ţării de Jos (de Sud) a Moldovei, în zona Târgului Bârlad. De la schitul de călugări numit Recea pornesc, în cercuri concentrice, întâmplări şi poveşti având ca nucleu dispariţia ICOANEI MAICII DOMNULUI, urmare a jafului tătărăsc (odăjdii, odoare, alte felurite podoabe creştine). Rezumând, parcurgem 135 de ani de istorie moldavă, de la episoade ale domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt la Petru Rareş şi Ioan Vodă (cel Viteaz, cel Cumplit…), prilej de a rememora situarea noastră tulbure între vecinii turci, unguri, polonezi, sub semnul trecătoarelor, conjuncturalelor „învoieli de jurăminte“, trădări şi bătălii sângeroase. „În cele din urmă, ICOANA dispărută de la bisericuţa de lemn din vârful dealului Recea (icoană adusă tocmai de la Athos de cuviosul părinte Draghie), este regăsită de moş Pătru Iftime, în scorbura unui falnic stejar. Staroste al vânătorilor din pădurea Bujorăni, Pătru ctitoreşte, împreună cu un bătrân călugăr al locului şi cu iubitorul de cele sfinte, Ion Breţcanu, un nou locaş de rugăciune. Casa Domnului este construită din lemnul stejarului, iar trunchiul a fost folosit ca picior al Sfintei Mese. Dincolo de povestea în sine (într-un fel, o „punere în abis“, o poveste în poveste), naraţiunea lui Ion Muscalu se remarcă prin partea documentară, plauzibilă a întâmplării relevante, precum şi prin discursul poetic-sadovenian, prin descrieri şi dialog inspirat, prin sfătoşenie şi rafinament lingvistic. Intrăm în istorie şi revenim din istorie, marcaţi de cuvinte vechi, fascinante, miraculoase, îmbietoare la reverie: potgheaz, ciopor, beleag, ceambur, loitră, şleah, zvonişte, mârzac, zurbală, lodbă, kir-avva… Repede la dicţionare!