Lumini şi umbre

În copilărie, am fost intrigat de prezenţa discretă în casă a unui televizor alb-negru, cu lămpi, având un ecran burtos încastrat solid într-o cutie de lemn, postură care-l încadra mai degrabă în rândul obiectelor greoaie de mobilier, decât în categoria relativ selectă a electrocasnicelor. Lemnul său maroniu, rotunjit la margini, îi dădea un aer bonom şi elegant, ridicându-l cu o clasă peste frivolele carcase plasticate pe care le zăream în cataloagele nemţeşti de specialitate. Insufla respect şi te făcea să-l priveşti cu toată seriozitatea. Monocromia imaginilor nu o percepeam ca pe o sărăcie a tehnologiei autohtone, ci ca pe o garanţie a credibilităţii. Alb-negrul diseca necruţător realităţile muncitoreşti, sporea eficienţa şedinţelor de partid, imprima onorabilitate cheliei lui Kojak. Prin â91, bătrânul activist camuflat în cutia de lemn marca Electronica a fost înlocuit de un altul, de sorginte japoneză. Imperialismul dăduse astfel o serioasă lovitură de imagine percepţiei mele cromatice. Un frivol curcubeu se răspândea în sufragerie, cotropindu-mi existenţa adolescentină. Pielea femeilor devenise roz, nisipul galben şi marea albastră. Nimic nu mai era ca în trecut. Până şi Stan şi Bran aveau reflexe albăstrui pe chip, lucru care m-a indispus multă vreme. De atunci, privesc spre ecranul televizorului meu color şi văd lumea în sistem Pal Secam. Din păcate, trăiesc tot mai pregnant sentimentul de inevitabilă panică. Toate emisiunile sunt dirijate către răscolirea cât mai adâncă şi intensă a liniştii mele interioare. În faţa ecranului încep să resimt nesiguranţa emisă de mult prea detaliatele răpiri, dispariţii, crime, sinucideri. Studiourile de televiziune sunt tot mai populate de procurori, avocaţi, experţi în medicină legală, clarvăzători cu predicţii terifiante, numerologi, parapsihologi, criminalişti, femei de moravuri mai uşoare decât heliul, luptători de K1, moderatori care tolerează placid certurile de mahala din studio, invocând necesitatea păstrării imparţialităţii. Iar toate acestea imi sunt servite reci ca un sloi de gheaţă pe şira spinării, sub pretextul generos al servirii interesului cetăţeanului de a fi informat. Pentru a prinde şi mai mult la public, talk-show-urile joacă subtil cartea interactivităţii. Practic, prin posibilitatea oferită de a suna şi intra în legătură cu invitaţii din studio, ţi se inoculează perfid iluzia că părerea ta contează, că poţi să te exprimi nonşalant alături de vedete, că, finalmente, îţi poţi trăi minuscula clipă de glorie în universul strălucitor al televiziunii. O capcană întinsă vanităţii care zace, latentă, în fiecare dintre noi. Ne putem manifesta liber, domnilor! Ne putem auzi vocea în platou, apoi ne întrebăm precipitaţi prietenii dacă bâlbâiala intervenţiei în direct nu a atins cote maxime de penibil. Apoi, revenim în cotidianul vieţii noastre care, în comparaţie cu senzaţionalul afişat pe ecran, brusc începe să ni se pară foarte cenuşiu. Şi trăim senzaţia că adevărata viaţă e acolo, sub reflectoare, iar noi nu suntem decât nişte imitatori ieftini ai unei existenţe de telenovelă.

Curios este că, în puţinele ore în care reuşesc să adorm, eliberat de toxica impregnare catodică, continuu să visez în alb-negru. La fel cum, în copilărie, un televizor bondoc mă învăţase că viaţa e doar un film în lumini şi umbre. Şi avea dreptate.