Macarie Ieromonahul - traducător și tipograf în limba neamului

După cum am precizat într-un articol anterior, activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul a fost una dedicată introducerii definitive a limbii române în cult prin traducerea și tipărirea cântărilor în graiul neamului, urmărind ca reforma muzicală să fie una profundă, prin accesibilizarea textului la nivelul omului de rând căruia limba greacă îi era cu totul străină, de neînțeles și greu de acceptat. Pentru a-și duce la îndeplinire planul, Macarie este nevoit să plece la Budapesta, chiar dacă la București exista, încă din 1820, tipografie cu semnele muzicii psaltice, dar era patronată de către greci (Petru Efesiul). Durerea lui față de această stare de lucruri este exprimată într-o Înştiinţare tipărită pe doar „patru foi volante”, adresată tuturor românilor, în care justifica necesitatea acestor lucrări şi solicita abonamente pentru plata la timp a scoaterii de sub tipar.

După ce subliniază originea nobilă a poporului român, Macarie atrage atenția asupra necesității recuperării demnității pierdute prin renunțarea, mai mult sau mai puțin silit, la afirmarea propriei identități. Respectul față de culturile altor popoare nu trebuie să se manifeste prin discreditarea propriei culturi, ci, prin cultivarea rațiunii prin intermediul școlilor, mintea românului trebuie să se elibereze de întunericul neștiinței și al ignoranței care l-a pus veacuri la rând în stare de inferioritate față de alții, indiferent cine au fost ei de-a lungul veacurilor. De altfel, acesta este unul dintre drepturile naturale ale popoarelor și este necesar a fi respectat.

Așadar, Macarie cheamă la o mai multă implicare în promovarea culturii naţionale, ai cărei primi beneficiari sunt românii înşişi. Această implicare presupune, mai întâi, sprijinul financiar, fără de care nu se poate progresa, deoarece este absolut necesară o bază materială de calitate. Pentru aceasta „neamurile cu covârşitoare plată ajută spre folosul patriei lor, şi prin acest chip s’au luminat, să luminează, şi să vor lumina; iar noi Românii, carii ne tragem dintru cel mai slăvit neam al lumii, rămânem deapururea într’această ticăloasă stare” (Macarie ­Ieromonahul, Înştiinţare, reproducere în Popescu, Nicolae M., Ştiri noi despre Macarie ieromonahul…, în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 8, p. 803).

Tocmai pentru a ieşi din starea aceasta ticăloasă, „Preaosfinţia sa prea milostivul nostru stăpân şi mitropolit a toată Ungrovlahia chirio chirio Dionisie (Lupu, n.n.), cu iubire de neam şi de patrie fiind înfocat, lângă celelalte şcoale, care de toate ştiinţele filosofiei au aşezat să se paradosască (predea, n.n.) rumâneşte, au binevoit de au sistisit (înfiinţat, n.n.) şi şcoală de musichie rumânească…, rânduindu-ne pre noi, ca să prefacem şi să alcătuim cu cuvinte româneşti toată sistima aceasta şi să o şi paradosim” (Ibidem, p. 802).

După ce subliniază nevoia cărţilor în limba română, Macarie se referă şi la condiţiile grafice în care vor apărea acestea. Toate cele trei volume ale Antologiei vor fi tipărite cu cerneală neagră şi roşie, pe hârtie de cea mai bună calitate, „măcar că iaste mai scumpă cu două preţuri decât leonul; ajungă de când înoată ­neamul nostru, tot în lucruri groase, nepotrivite şi necioplite, râs şi batjocură fiind celorlalte neamuri” (Ibidem, p. 804).

Macarie spera ca din banii strânşi pentru abonamente să poată achita măcar o parte din cărţi, tirajul preconizat fiind de 3.000 de exemplare din fiecare titlu, care urmau a fi distribuite în toate cele trei provincii istorice româneşti.

Traducerea Anastasimatarului în slavonă

În tot acest timp în care se pregătea tiparul, el începe să traducă în slavonă Anastasimatarul pentru Biserica Ortodoxă Sârbă. Deşi lucrul mergea bine, Macarie nu poate să-şi ducă la bun sfârşit traducerea din pricina greutăţilor provocate de către greci, care nu voiau ca sârbii să ajungă „să nu mai aibă trebuinţă de dânşii” (Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie ieromonahul…, în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 8, p. 792). De aici vedem că el era şi un bun cunoscător al limbii slavone, iar gândurile de bine pe care le nutrea faţă de ţara şi ­neamul său se răsfrângeau şi asupra altor popoare aflate sub presiunea dominaţiei muzicii greceşti care avea pretenţia de monopol asupra muzicii întregii Biserici Ortodoxe. 

Finalizarea pregătirilor pentru tipar

În ciuda greutăţilor provocate de către greci, Macarie reuşeşte să toarne toate semnele muzicale psaltice şi să apropie pregătirile pentru tipar de sfârşit. Toate acestea au fost posibile cu ajutorul lui Atanasie Grabovski, român macedonean din Pesta, unchiul mamei lui Andrei Şaguna (Ibidem, p. 793), cunoscută personalitate a românilor din această parte a lumii, în casa căruia aveau loc adesea întâlniri ale oamenilor de cultură din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Însă revoluţia de la 1821 întrerupe lucrul care mergea spre final. Mitropolitul Dionisie Lupu este nevoit să se retragă la Braşov, nemaiputând, astfel, susţine financiar tipărirea cărţilor lui Macarie. În toamna anului 1821, el vine la Sibiu, unde obţine sprijinul unui anume Hagi Pop Constantin, iar în februarie 1822 ajunge la Viena, unde urmează a desăvârşi lucrul început la ­Buda. Aceasta se va face la tipografia Mehitariştilor (călugări armeni).

Mai întâi redactează o nouă Înştiinţare, în care prezintă motivele pentru care nu a putut tipări la Buda şi prezintă în detaliu toate cele trei cărţi, anunţând intenţia de a tipări un al patrulea volum al Antologiei, care să cuprindă Heruvice şi Pricesne, ce vor fi urmate şi de alte cărţi necesare studiului muzicii psaltice.

Pentru a nu fi înţeles greşit, Macarie precizează: „Scopul osârdiei mele nu iaste a îndemna ca cu totul să se lepede cele greceşti, ci…, precum alte neamuri întru toate să slujesc cu ale sale, şi pre cele streine le au numai cinstindu-le ca pre cele întâiu, aşa şi noi Românii, precum alte toate ştiinţe cu ajutorul lui Dumnezeu să predau în limba graiului nostru… să ne slujim mai bine cu ale noastre decât cu cele streine, ne mai ruşinându-ne de a cânta pre limba noastră Tropară, Heruvice, Pricesne şi Doamne milueşte” (Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie ieromonahul…, în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 10, p. 1105).

De asemenea, încredinţează că depune toate eforturile pentru ca aceste traduceri „de nu vor fi mai pre sus, dar nu mai în jos decât cele greceşti” (Ibidem, p. 1106). 

Antologia iese de sub teascurile tiparniței din Viena

Iniţial îşi propusese ca Anastasimatarul să îl dedice Mitropolitului Dionisie Lupu, al cărui portret intenţiona să îl imprime la început, dar venirea pe scaunul Ţării Româneşti a lui Grigorie al IV-lea Dascălul îl determină să îşi schimbe planurile, închinându-i acestuia din urmă cartea.

Toate cele trei lucrări ies de sub tipar în anul 1823, într-un tiraj de 3.000 de exemplare, iar multe dintre exemplare sunt trimise Mitropolitului Veniamin Boldur Costachi al Moldovei, la Chişinău, Sibiu, Caransebeş etc., astfel încât cântarea bisericească în limba română să fie practicată peste tot la fel, dar şi ca o mulţumire pentru sprijinul de care s-a bucurat.

De altfel, această Antologie va fi reeditată la Bucureşti, în 1827, iar în prefaţă el se semnează ca „dascălul şcoalelor de muzichie în limba patriei” (Diac. conf. dr. Nicu Moldoveanu, Muzica bisericească la români în secolul al XIX-lea, în G.B., XLI (1982), nr. 11-12, p. 889), iar în 1836, cu câteva luni înainte de moarte, la cererea Episcopului Chesarie al Buzăului, tipăreşte Prohodul Domnului, tradus şi versificat de el, episcopul redactând prefaţa. Este posibil ca relaţia cu episcopul de la Buzău să fi fost una mai veche. Nu este exclus ca la Buzău să fi predat o perioadă la şcoala de muzică la care preda unul dintre ucenicii săi, Matache Cântăreţu (Ibidem, p. 889). Dacă este aşa, atunci această perioadă a fost una foarte scurtă, deoarece, în perioada 1831-1833, Macarie era la Neamţ, iar în 1834 deja îl găsim la Căldăruşani (Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie ieromonahul…, în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 8, p. 795). 

Mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascălul și tipografia de la Căldărușani

De altfel, activitatea acestui luminat ierarh al Bisericii noastre se înscrie în tradiţia paisiană de la Neamţ, el însuşi datorând acestui aşezământ monahal ­începutul formării ca monah şi cărturar. De aceea, a dorit ca în Mitropolia Ungrovlahiei să înfiinţeze un centru cultural asemănător celui de la Neamţ. Acesta nu îşi putea avea sediul decât la mănăstirea sa de suflet, Căldăruşani, deoarece aici se păstra încă duhul spiritual şi cultural inaugurat de către stareţul ­Gheorghe de la Cernica.

Aici, la Căldăruşani, Mitropolitul Grigorie stabili tipografia mitropolitană, de sub teascurile căreia urmau să iasă cele mai alese cărţi folositoare de suflet, manuale, traduceri, acte ale mitropoliei etc., toate contribuind la emanciparea românilor din cuprinsul mitropoliei.

Unul dintre marile proiecte ale mitropolitului era tipărirea Vieţilor Sfinţilor, după ediţia de la Neamţ, din anii 1807-1815. Din păcate, sfârşitul vieţii nu îi mai dădu răgaz să îşi vadă acest vis împlinit, astfel încât lăsă ca testament „cu trei ciasuri înainte de moarte ca «Vieţile Sfinţilor să nu se smintească din tipărire» (Ibidem)”.

De întreaga lucrare se va ocupa în mod nemijlocit dascălul de cântări Macarie Ieromonahul, care se stabilise la Căldăruşani după anii petrecuţi la Neamţ şi, poate, la Buzău, şi la care se oferise „să slujească cu toată osârdia fără a cere plată (Ibidem, p. 797)”, punând la dispoziţie calităţile care l-au distins o viaţă ­întreagă: „dorinţa de a folosi ­neamului său fără a aştepta răsplătire, energie, care înfrânge orice piedică, stăruinţă, care duce până la capăt lucrul început, spirit practic trebuitor în orice întreprindere (Ibidem)”.

Aşa se face că în luna iunie a anului 1836 ieşi de sub teascurile tipografiei mitropolitane de la Căldăruşani ultimul volum al colecţiei. La această colecţie s-a lucrat vreme de doi ani, anii menţionaţi fiind 1835 (în cazul volumelor pe lunile septembrie-martie) şi 1836 (pentru lunile aprilie-august). Colecţia s-a tipărit într-un tiraj de 600 de exemplare, adică 7.200 de volume (fiecare colecţie având 12 volume).

Deşi a trudit din greu la realizarea acestei lucrări, Macarie nu şi-a trecut numele pe nici unul dintre volume, cu excepţia celui de pe luna septembrie, unde semnează Înainte cuvântărei către cetitori (Ibidem, p. 798).

Tot la Căldăruşani a fost tipărită în anul 1835 lucrarea Oglinda omului celui din lăuntru, care era o colecţie de cărţi organizată de către Mitropolitul Moldovei Veniamin Boldur Costachi. Ea cuprindea lucrarea cu acelaşi titlu, Patimile Domnului, a Sfântului Dimitrie al Rostovului, precum şi Cugetare dureroasă pentru Patimile Domnului, toate trei traduse din limba rusă. Cartea a fost tipărită de către Mitropolitul Veniamin într-un tiraj de 600 de exemplare, care „s-au dat în dar (Ibidem)”.

Unul dintre exemplare a ajuns şi la logofătul Nicolae Bâţcoveanul, proprietarul caselor unde era instalată tipografia, care o şi recomandă pentru tipar. Pe lângă cele trei lucrări, îi sunt ataşate şi o Rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, precum şi un Cuvânt pentru aducere aminte de moarte al Sfântului Dimitrie al Rostovului. Şi întreg tirajul acestei ediţii (o mie de exemplare) a fost răspândit fără bani.

Din păcate, proiectul Mitropolitului Grigorie Dascălul de a face din Mănăstirea Căldăruşani un Neamţ al Ungrovlahiei nu a putut fi dus la bun sfârşit, deoarece acestea rămân singurele lucrări de valoare care au văzut lumina tiparului la Cocioc. Se ştie că în 1836 atât episcopii munteni, cât şi Veniamin Boldur Costachi solicitau o nouă ediţie a Antologiei muzicale a lui ­Macarie. Ceea ce a împiedicat realizarea ei a fost lipsa semnelor muzicale, în legătură cu care ­Macarie recomanda, la 20 august 1836, să fie cumpărate de la casa de comerţ Hagi Pop din Sibiu, acolo unde ajunseseră semnele muzicale turnate de el la Viena (Ibidem, pp. 799-800). Istovit de atâta luptă, cu o stare de sănătate foarte gravă (era „nemişcat şi bolnav de dambla”), care anunţa iminenţa morţii, nu reuşeşte să tipărească o nouă ediţie a Antologiei la care trudise atât de mult şi de care era atâta nevoie. 

Rolul activității dascălului de cântări Macarie în istoria muzicii românești

Având în vedere cele de mai sus, în prefaţa primului volum al operei lui Macarie, muzicologul Titus Moisescu sublinia: „Macarie ieromonahul… va introduce, prin tipăriturile sale de muzică bisericească realizate cu mari sacrificii tocmai în capitala Austriei la 1823, an ce va rămâne încrustat cu litere de aur în istoria muzicii româneşti, definitiv cântarea bisericească în limba patriei… Pentru noi,… primele cărţi de muzică religioasă în limba română nu sunt doar simple cărţi de cult. Ele au semnificaţii mult mai profunde - întruchipează lupta cărturarilor şi patrioţilor români pentru afirmarea şi unitatea naţională pentru recunoaşterea şi impunerea limbii române în toate instituţiile, în toate formele de manifestare ale artei şi culturii pe teritoriul patriei noastre…

Acesta a premers tuturor încercărilor de mai târziu şi a servit de model…

Acele cărţi au deschis drum larg culturii şi artei româneşti, au constituit, la vremea lor, pârghii importante de afirmare a unei conştiinţe naţionale depline. Macarie Ieromonahul şi-a manifestat cu toată fermitatea - în cărţile sale - această conştiinţă a unităţii naţionale” (Titus Moisescu, Prefaţă la Macarie Ieromonahul, Opere I. Teoreticon, ediţie îngrijită, cu un studiu introductiv şi transliterare de Titus Moisescu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, apud Diac. conf. dr. Nicu Moldoveanu, Muzica bisericească…, p. 890, nota 17).

De aceea, evocarea persona­lității sale, la 200 de ani de la tipărirea primei Antologii în limba neamului, este o datorie morală și un act de recunoștință și mulțumire.