Măceşele, depozite de vitamine

Măceşul este una dintre frumoasele podoabe ale dealurilor, fiind eficace pentru sănătatea omului, în primul rând pentru vitaminizarea organismelor slăbite şi apoi pentru prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive (cardiovasculare, renale, genitale, digestive, nervoase şi pulmonare).

Legenda aminteşte despre grecii antici care susţineau că Afrodita, zeiţa frumuseţii, dragostei, căsătoriei şi a fertilităţii, era îndrăgostită de frumosul Adonis. Acest cuplu nu a fost pe placul lui Marte, zeul războiului, care o dorea pe Afrodita pentru el. Când Marte a vrut să-l omoare pe Adonis, atunci Afrodita a fugit în ajutorul iubitului ei, dar s-a înţepat într-un măceş ghimpos. Picăturile din sângele ei au căzut pe petalele alb-roze ale florilor de măceş şi astfel au apărut frumoşii trandafiri roşii şi parfumaţi. Măceşul, cu denumirea ştiinţifică Rosa canina, aparţine de genul Rosa, cu circa 200 de specii, existente în regiunile continentale şi subtropicale ale emisferei nordice. Dintre acestea, în România cresc 51 specii spontane sau cultivate, cea mai răspândită fiind specia spontană Rosa canina. În ţara noastră, măceşul creşte frecvent în toate regiunile, începând de la litoralul Mării Negre până în zona montană, la altitudinea de 1.200–1.700 metri. Sub formă de arbuşti căţărători sau târâtori, adesea spinoşi, este întâlnit în răriturile de păduri foioase, liziere de păduri, coaste însorite şi semiumbrite, păşuni, fâneţe, crânguri din apropierea lacurilor, pe văile şi luncile râurilor, marginea drumurilor şi a căilor ferate. Cel mai frecvent, măceşii se întâlnesc în judeţele Vrancea, Neamţ, Buzău, Brăila, Ilfov şi Teleorman. Creşte pe orice tip de sol, exceptând turbăriile şi terenurile mlăştinoase. În diferite zone ale ţării, măceşul este cunoscut sub mai multe denumiri populare ca: răsură, cacadâr, mărăcine, rug, sipică, trandafir sălbatic, zgorghin. Fructele se recoltează manual, în lunile august-octombrie, înainte de căderea brumei, deoarece fructele brumate se înmoaie şi pierd o parte din vitamina C. Fructele necoapte şi ciupite şi mai ales cele cu pete negre nu se culeg deoarece în ele au fost depuse ouăle muştei de măceş. O tufă poate produce circa 300-400 grame măceşe cu gust plăcut, dulce-acrişor, uşor astringent, lipsite de miros. Pentru prelucrare în preparate medicinale sau alimentare se usucă la umbră, în straturi subţiri (max. 5 cm) sau artificial, întregi sau secţionate, la temperatura de 1000C. În multe cazuri se preferă scoaterea seminţelor şi uscarea separată a acestora. Din 2 kg fructe proaspete se obţine 1 kg fructe uscate. Florile şi frunzele se recoltează în lunile mai-iunie, în faza de înflorire deplină. Din 4-5 kg flori proaspete se obţine 1 kg flori uscate, plăcut mirositoare. Depozit de vitamina C În conţinutul chimic al fructelor predomină vitamina C (acidul ascorbic şi acidul dehidroascorbic) în cantitate de 0,5 – 2%, de 50 de ori mai mult decât în lămâi, de 80-100 de ori mai mult decât în cireşe, vişine şi mandarine şi de 200 de ori mai mult decât în mere. De remarcat faptul că fructele măceşului de munte au un conţinut mult mai mare de vitamina C (8-10 g%), depăşind de aprox. 10 ori conţinutul fructelor de la şes. În afară de vitamina C, măceşele conţin şi alte vitamine de mare valoare pentru organismul uman: provitamina A (de 20 ori mai mult decât în mere), vitaminele B1, B2, K, P şi PP. Valoarea energetică a fructelor este de 135 kcal la 100 g produs proaspăt. Petalele florilor conţin ulei eteric, iar seminţele, cantităţi mari de tocoferol (vitamina E). Măceşele vitaminizează organismul Prin conţinutul ridicat în vitamine naturale, fructele dau rezultate uimitoare şi sunt recomandate în avitaminoze, hipovitaminoze şi ca energizant general, mai ales la copii, vârstnici, persoane debile, anemice, bolnave de tuberculoză sau aflate în convalescenţă. Eficienţa este mai mare în perioada rece a anului, când organismul are nevoie de mai multe vitamine pentru îndeplinirea funcţiilor sale normale. Se ştie că necesarul zilnic în vitamina C este de 100-125 mg, ceva mai mare în cazul unor maladii infecţioase, stări febrile, eforturi fizice şi intelectuale făcute la temperaturi scăzute, precum şi la femeile după naştere. Pentru întărirea şi creşterea rezistenţei la factori nefavorabili, biotici sau abiotici, sunt eficiente preparate sub formă de ceaiuri, siropuri, vinuri, marmelade, inclusiv măceşele întregi, uscate şi măcinate (cu sau fără seminţe). Acestea se consumă în scopuri curative sau profilactice în timpul sezoanelor mai reci, mai ales atunci când apar răceli, gripe sau afecţiuni respiratorii infecţioase. Necesarul de vitamină C se poate realiza prin mestecarea, în cursul zilei, a 30-50 grame de pulpă de măceşe, curăţată de seminţe şi perişori. La prelucrarea produselor nu se folosesc obiecte din metal nesmălţuite deoarece metalele descompun uşor vitamina C. Produsele din fructe de măceş, indiferent de forma de prelucrare, asigură o bună funcţionare a rinichilor, inimii, ficatului, splinei, creierului şi a glandelor cu secreţie internă. Consumul acestor preparate este eficient numai pe o durată de maximum 6 luni după preparare, întrucât îşi pierd o mare parte din vitamine. Remediu în bolile renale Pentru afecţiunile renale şi genitale există rezultate remarcabile în tratamentele contra următoarelor boli: - inflamaţiile căilor urinare şi ale rinichilor, formarea calculilor la nivelul rinichilor şi a vezicii urinare, insuficienţă renală, edeme renale şi enurezis (pierderea involuntară a urinei). Pentru aceste afecţiuni sunt eficiente decocturi, infuzii şi vin de măceşe, în cure de lungă durată, care intervin în reglarea cantităţii de urină eliminată zilnic; - oprirea hemoragiilor uterine, leucoree, gonoree, cistite, nefrite, dismenoree pentru care se utilizează infuzie sau tinctură de măceşe cu proprietăţi antiseptice. Măceşul e bun şi pentru bolile de inimă În bolile cardiovasculare, preparatele din fructe sunt bune vasodilatatoare, arteriale şi venoase şi constituie remedii eficiente contra fragilităţii vaselor capilare (datorită conţinutului în flavonoide şi vitamina P). Prin aceasta, măceşele facilitează circulaţia periferică normală a sângelui, picioarele şi mâinile nu mai sunt reci şi cianurate şi previne apariţia de hemoragii la nivelul arterelor sau vaselor, cu pericol de arterite şi tromboflebite, mai ales la persoanele în vârstă. În plus, intervine în insuficienţa cardiacă, cu edeme la glezne. În bolile inimii, preparatele din măceşe au rol sedativ în caz de hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, angină pectorală şi aterocleroză coronariană (pentru aceste boli sunt eficiente infuzii şi decocturi). Stimulează secreţiile gastrice În afecţiunile aparatului digestiv, preparatele din măceşe au efecte în steatoza hepatică, hepatita cronică virală (A, B, C), litiaza biliară, dischinezia biliară, colecistite, gastrite (prin stimularea secreţiilor), inflamaţii intestinale, crampe şi senzaţie de vomă. Prin stimularea digestiei (datorită conţinutului în pectine) se evită enterocolitele, inflamaţiile mucoaselor, hemoragiile la stomac, diareea, dizenteria şi intoxicaţiile stomacale (se prepară infuzii concentrate, decocturi, macerate la rece, vinuri tonice şi pulberi). Un efect remarcabil se constată în eliminarea viermilor intestinali (oxiuri, ascaroizi, giardia şi tenia). Se utilizează fructele crude sau uscate şi pulverizate, amestecate cu miere de albine (2 părţi fructe şi 1 parte miere), care se consumă înainte de mese, pe stomacul gol, câte 2-3 linguriţe pe zi. Ajută sistemul nervos şi respirator Pentru sistemul nervos, măceşele intervin împotriva stresului, a somnolenţei, a insomniilor, asigurând nopţi liniştite. Mai au efecte în migrene, astenii, amnezii, pierderea memoriei, confuzii mentale, nevroze anxioase, anxietate, oboseală şi chiar în scleroza multiplă în plăci (leuconevraxită). Pentru aceste afecţiuni se utilizează decoctul, pulberea şi tinctură cu acţiune sedativă. În afecţiunile respiratorii, măceşele au efecte remarcabile în tratarea multor boli ca: gripa, răceala, răguşeala, rinosinuzita, faringita, astmul bronşic, pneumonia, tuberculoza şi în creşterea rezistenţei la infecţii pulmonare (sunt eficiente infuziile, decocturile şi tincturile). Pulberea de măceşe (1 linguriţă la intervale de 1-2 ore) măreşte capacitatea de a suporta febra, asigurând totodată eliminarea unor toxine şi inhibarea bacterilor din corp. La tratamente externe se aplică comprese sau masaje locale cu decoct de măceşe pentru dureri reumatice, îmbunătăţirea mobilităţii articulare, psoriazis, contuzii, înţepături de insecte, micoze bucale, cuperoză (vinişoare subţiri pe obraji), dureri de urechi şi diferite dermatoze alergice. Efect bun are şi consumul de pulberi din pulpa fructelor uscate, luând 4-6 linguriţe pe zi. Lemnul tăiat mărunt şi fiert în apa de baie acţionează în combaterea bătăturilor şi a ciocurilor din talpă. Utilizări terapeutice ale florilor, frunzelor şi seminţelor Florile şi frunzele sunt folosite intern în boli de ficat, constipaţie, dizenterie, hemoptizie, litiază renală, astenie şi cuperoză pentru care se prepară o infuzie din 2 linguriţe la 200 ml apă clocotită care se infuzează acoperit timp de 10 minute şi se beau 3 ceaiuri pe zi, foarte plăcute la gust, mai ales dacă se amestecă cu frunze de zmeur, fragi şi mur. Este recomandat şi siropul preparat din 250 g frunze şi 1,5 litri apă clocotită; se lasă la macerat timp de 12 ore, se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr sau miere de albine. Siropul se fierbe din nou până la consistenţa optimă şi va fi consumat pentru efectele sale tonice, întăritoare şi depurative la copii, persoane anemice, în convalescenţă şi fără poftă de mâncare. În tratamente externe, florile şi frunzele au efecte în răni, ulceraţii, arsuri, dureri de ochi, pentru care se prepară o infuzie cicatrizantă folosită la spălarea rănilor, precum şi tinctură pentru comprese pe răni şi ochi. În caz de răceală este indicat oţetul din flori pentru frecţii locale. În unele zone, frunzele şi florile proaspete sunt aşezate între rufe şi haine pentru a da un miros plăcut. Sâmburii sunt eficienţi în caz de palpitaţii, hemoragii, hemoroizi, menstre neregulate şi colite cronice; se poate folosi decoctul din 1 linguriţă seminţe zdrobite la 200 ml apă, se fierbe 5-6 minute şi se beau câte 1-2 ceaiuri pe zi. În instabilitate nervoasă, nelinişte, teamă permanentă şi agitaţii nocturne se recomandă tinctura din seminţe, din care se iau câte 30 picături de 3 ori pe zi. Preparate pentru alimentaţie - Decoct din două linguri fructe zdrobite sau curăţate de seminţe şi perişori care se fierb timp de 10 minute în 500 ml apă la foc moale; se strecoară, se îndulceşte cu miere sau zahăr şi se bea călduţ sau rece în cursul zilei. Fructele se introduc în apă numai după primul clocot, pentru menţinerea vitaminei C. Ceaiul este foarte gustos şi reconfortant, are culoarea roşie, gust acrişor şi miros plăcut de vanilie, ceea ce îl face indicat să fie folosit în locul ceaiului chinezesc (verde sau negru). - Infuzia fără fierbere este indicată pentru a nu distruge vitaminele; se prepară din 10-15 fructe zdrobite sau două linguriţe fructe uscate la 200 ml apă clocotită, care se infuzează acoperită timp de 10-15 minute, se pasează prin tifon, se adaugă miere de albine şi zeamă de lămâie după gust şi se consumă câte 2-3 ceaiuri pe zi, mai ales dimineaţa împotriva răcelii, în anotimpul iernii şi la începutul primăverii. - Băutura răcoritoare din măceşe se prepară din 100 g fructe zdrobite care se ţin 12 ore scufundate într-un litru de apă rece; se strecoară prin pânză deasă, se adaugă 100 g zahăr şi se consumă câte 2-3 căni pe zi, ca băutură vitaminizantă rece, eventual cu adaos de lămâie, miere de albine, frunze şi flori de tei, pentru a mări efectele benefice. - Consumul în stare proaspătă foloseşte măceşe bine spălate de la care s-au îndepărtat seminţele şi perişorii, pentru a evita mâncărimile pielii sau ale mucoaselor. Conservarea fructelor se face sub formă uscată sau ca pastă şi sirop obţinut din 2 părţi măceşe şi 3 părţi zahăr, care se încălzeşte pe baia de apă câteva secunde şi se păstrează în borcane bine închise. - Tinctura de măceşe se prepară din o parte măceşe şi 5 părţi alcool 600; se macerează 8 zile şi se consumă câte 40-50 picături pe zi, având efecte sedative, contra nevrozei anxioase. Se mai prepară din 500 g pulpă de măceşe (fără sâmburi) amestecate cu 500 g zahăr sau miere şi lăsate la macerat 5-6 zile până la obţinerea unui suc roşu; se adaugă 500 ml alcool 600, se mai macerează încă 2-3 zile după care se strecoară în sticle închise la culoare, folosindu-se circa 30 picături înainte de culcare. - Vinul de măceşe este o băutură excelentă, vitaminoasă, cu proprietăţi tonice şi antiinfecţioase. Se prepară din 2 kg fructe coapte, bine spălate şi trecute prin măşina de tocat; pasta se pune într-o damigeană de 20 litri cu 7 litri apă rece. Separat se dizolvă, la cald, 2 kg zahăr într-un litru de apă şi zeama unei lămâi, se toarnă peste măceşe, se adaugă puţină drojdie de bere în damigeană şi se astupă cu dop de fermentaţie. Aici se menţine timp de minim 6-8 săptămâni la temperatura de 18-200C, cu agitare zilnică. După limpezire se strecoară prin tifon şi se toarnă în sticle bine închise, păstrate la loc răcoros. Consumat câte un păhărel zilnic, dimineaţa pe stomacul gol, constituie un remediu deosebit de eficace în normalizarea circulaţiei sângelui, în menţinerea tonicităţii vaselor capilare, în combaterea litiazei şi infecţiilor urinare, iar extern este un minunat balsam pentru răni. - Supa de măceşe se prepară din 40 g fructe coapte care se fierb în 250 ml apă cu puţină scorţişoară; se trece prin sită şi se adaugă 15 g miere şi 10 g amidon umectat. Totul se fierbe până se îngroaşă, după care se adaugă o linguriţă de stafide şi puţină coajă de lămâie pentru a se consumă cu plăcere, împreună cu crutoane sau cu fulgi de cereale. După acest sistem de preparare, în Suedia se consumă o supă foarte gustoasă. - Siropul din pulpă de măceşe se prepară din 250 g fructe uscate peste care se adaugă 1,5 litri apă clocotită; se lasă la macerat timp de 12 ore, se strecoară şi se adaugă 500 g zahăr sau sirop de pere, se fierbe până se obţine consistenţa specifică siropului. Se păstrează în sticle la frigider şi se consumă câte 3 linguri pe zi, cu efecte deosebite în boli infecto-contagioase, diaree, viroze, precum şi la aromatizarea salatelor şi a îngheţatei. Dacă se adaugă şampanie devine un aperitiv foarte plăcut, uşor acidulat şi vitaminizant, fiind indicat pentru bolnavi convalescenţi şi copii, mai ales în anotimpul rece. - Lichiorul de măceşe se obţine din 500 g fructe coapte, bine mărunţite în mixer, peste care se toarnă 150 g zahăr şi 1 litru alcool 600; se lasă la macerat timp de 4-6 săptămâni, se filtrează prin filtru fin în sticle care se închid bine şi se lasă pentru maturare timp de alte 4 luni. Se consumă cu rol stimulator şi întăritor pentru vârstnici. - Jeleul de măceşe se prepară din fructe tăiate în jumătate şi curăţate de seminţe şi perişori; se lasă să se umfle peste noapte în suc de mere, se adaugă suc de cătină, zeama unei lămâi, zahăr (1½ faţă de cantitatea de fructe) şi se dă în clocot. După ce se strecoară, se trece în borcane păstrate la rece din care se consumă zilnic, fie pe pâine, fie amestecat în iaurt, având rol de a preveni răceala şi de a mări puterea de apărare a organismului. - Pelteaua din măceşe bine maturate, se fierbe timp de 30 minute, se centrifughează, se fierbe din nou timp de alte 30 minute, după ce s-a adăugat o cantitate egală de zahăr şi sucul unei lămâi. Se recomandă persoanelor astenice şi copiilor bolnavi de diaree. - Pasta, marmelada şi dulceaţa din măceşe se obţin din fructe coapte, fără seminţe şi perişori (în cantitate egală) şi coaja unei lămâi. După ce se amestecă cu grijă, se păstrează fără conservanţi chimici şi sunt preferate la consum pentru gustul plăcut, dulce-acrişor şi vitaminizant. Se apreciază că o linguriţă de pastă sau marmeladă de măceşe, consumată zilnic, acoperă necesarul de vitamină C pentru un adult. În caz de boală, cantitatea se va mări de 4-5 ori, diluându-se cu apă sau amestecându-se în piureuri. Câteva kilograme de pastă de măceşe, de cătină albă şi de coacăze negre pot asigura toate cerinţele de vitamine din cursul iernii. - Desertul vitaminizat se obţine din 20 g pastă de măceşe, care se freacă cu 75 g brânză dietetică şi cu 2-3 linguri de lapte sau smântână, după care se presară 15 g nuci măcinate sau germeni de grâu încolţit. Alte utilizări În apicultură, măceşul este o specie meliferă relativ bună, oferind albinelor culesuri de polen şi nectar care asigură o producţie de miere de 10-20 kg/ha. În medicina veterinară se dau frunze verzi la vaci, când apare pericolul de avort, sau planta întreagă pentru sporirea producţiei de lapte. La câini cu viermi intestinali se dau 2-3 măceşe tocate, amestecate cu hrana, iar la oi şi capre se dau în timpul fătărilor şi contra sterilităţii. La bovinele cu indigestie şi balonări se dau ramuri proaspete de măceş. În scopuri ornamentale, măceşul este utilizat în parcuri, grădini şi marginea drumurilor pentru înfrumuseţarea peisajului şi pentru fixarea solului pe pante mari în scopuri antierozionale. Mai frecvent este utilizat măceşul de munte (Rosa pendulina) cu flori mari, frumoase şi frunziş bogat, care se plantează în grupuri decorative pe fundalul parcurilor sau sub formă de garduri vii, paralele cu curbele de nivel.