Magiştri

Nu împărtăşesc reticenţa, destul de răspândită, faţă de elogierea în scris a oamenilor admirabili, cât timp aceştia trăiesc. De ce să le dedicăm această formă de apreciere cu virtuţi imortalizante abia după ce nu mai sunt printre noi? Oare nu iradierea tainică pe care au exercitat-o în sufletul nostru dornic de a se modela după al lor, nu contactul nemijlocit cu ei ne-au produs aceste sentimente a căror expresie ne-o rezervăm, cum spunea Victor Hugo, a doua zi după ce vor fi murit? De ce să ne alinăm cu chipurile lor doar în exerga impalpabilă a memoriei, mult după aceea, dacă îi avem încă în faţa ochilor şi nimic (nimic?) nu ne împiedică să le restituim, măcar sub forma recunoştinţei verbale, o parte din darurile sufleteşti pe care ni le-au făcut? După ce ai traversat cele mai tumultuoase perioade ale vieţii, copilăria şi adolescenţa, constaţi, paradoxal, că abia după terminarea şcolii convenţionale (sau, oricum, dincolo de latura ei formală) poţi descoperi, ca beneficiar, runele discipolatului autentic. Nu poate fi decât o intervenţie divină, indescifrabilă pe moment, dar providenţială în final, întâlnirea cu oameni care îţi vor marca hotărâtor devenirea sufletească. Semnul sănătăţii morale a unui om este, printre altele, preţuirea sinceră (şi argumentată) pe care o acordă celor care au adus în geneza caracterului său valori şi frumuseţi perene. Pentru persoanele pe care le am în cuget scriind aceste rânduri, termenul din titlu este, fără îndoială, unul preţios. Modestia lor „născută, nu făcută“ îi va împiedica mereu să-şi spună aşa, sunt sigur. De aceea, nici nu îi voi evoca nominal (prin aceasta arătându-mă, ştiu, nu în totalitate fidel convingerii de la început, însă discreţia lor exemplară mă obligă), ci doar prin calităţile lor demne cu prisosinţă de acest nobil calificativ. Finalmente, unul dintre scopurile acestor rânduri, cel pedagogic, poate fi mai bine atins în acest fel. Neînsoţind virtutea de numele persoanei care o întruchipează, o ferim pe aceasta din urmă de omeneştile noastre (nelipsite) contestări.

 

Marile experienţe interumane sunt cu adevărat îmbogăţitoare pentru protagoniştii lor, şi cei care au trecut printr-una similară cu cea pe care încerc să o descriu aici ştiu că sensul material este total absent din context. Fără a uza de scheme, strategii sau lecţii explicite, înrâurirea pe care o simţi din partea unui astfel de om atinge însăşi esenţa intimă a pedagogiei. Dincolo de toate rămâne omul, dăruit de Dumnezeu cu puterea inefabilă de a-ţi oferi mult numai prin el însuşi. Am beneficiat sufleteşte de trei asemenea prezenţe decisive. Prima, în persoana unui dascăl venerabil de seminar, om corect moraliceşte, generos, energic şi total dedicat scopurilor educative ale Bisericii, mi-a arătat că impostura trebuie combătută făţiş, fără ocolişuri vecine cu laşitatea şi compromisul. Se înţelege că la aceeaşi atitudine m-a îndemnat, prin felul său de a fi, implicit faţă de acea falsitate care s-ar fi infiltrat şi în propria-mi conştiinţă. Cel de-al doilea model, preot şi profesor de facultate teologică, a reuşit să-i transmită ucenicului său, dincolo de specialitatea universitară, un mod înţelept şi duhovnicesc de a trata dificultăţile inerente ale vieţii, unele venite chiar din partea semenilor. Deşi, cu penitenţa cuvenită, ucenicul recunoaşte că mai are de lucru în această privinţă. Ultimul (cronologic doar) a fost, surprinzător sau nu, un om din afara Bisericii. Însă numai în privinţa unei anumite calităţi ierarhice. Spiritual, dimpotrivă. Cu un prestigiu intelectual veritabil, pe care poate ţara noastră nu ştie să i-l aprecieze, om de o capacitate epistemică absolut remarcabilă, a devenit, după patru decenii de cercetare şi scris edificator (două dintre ele vitregite prin refuzul de a fi primit în universitate), „o garanţie a calităţii“ în cultura română. Am învăţat de la el, privindu-l şi conlucrând, sensurile cu adevărat înalte ale omeniei, tocmai acelea care manifestă, în societatea actuală, cea mai pronunţată tendinţă depreciativă.  

 

ndiscernabil, în rărunchii sufletului meu. Nu ştiu dacă viaţa îmi va mai hărăzi şi alte asemenea întâlniri determinante. Şi chiar dacă nu o va mai face, îmi este de ajuns pentru a nu-L dezamăgi pe Magistrul Suprem, Care, în ipostaza Lui lăuntrică, cu calităţi oglindite şi în cei pe care i-am evocat, mă cheamă către plaiurile sfinte ale vieţii de după veac.