Mai bine este să taci
Pentru Avva Pimen, discernămânul și tăcerea sunt virtuți capitale. În apoftegmele care îi sunt dedicate revine mereu asupra acestor calități în diferite forme. L-am văzut la un moment dat sfătuind „dacă ești întrebat, vorbește, dacă nu, taci”. Altă dată, „un frate l-a întrebat pe Avva Pambo dacă este bine să-ți lauzi aproapele. El i-a răspuns: «Mai bine este să taci»”.
Tăcerea este mereu soluția cea bună, de fiecare dată de luat în seamă. Dar ce riscuri se ascund în spatele câtorva cuvinte bune spuse unui frate? Ce poate fi periculos în a lăuda pe cineva? Nu este admirația o calitate care ar trebui cultivată asiduu? Mai ales într-un timp în care oamenii se îneacă în ranchiună, sunt măcinați de competitivitate cu sau fără temei, când fiecare vrea să fie cel mai bun, singurul bun, chiar cu prețul câtorva cadavre pe care calcă?
Pentru a-i putea înțelege pe părinții deșertului e nevoie să ne întoarcem privirea în interior, să vedem unde este marea lor miză, să sesizăm „partea nevăzută care decide totul”. Cuvintele sunt importante, însă nu doar mesajul lor obiectiv, ci toată încărcătura pe care ele o poartă, începând chiar cu resorturile genezei lor lăuntrice. E limpede, mesaj cu totul obiectiv, lipsit de orice sugestie și influență emoțională, avem doar în limbajele de programare (oare se va schimba ceva odată cu explozia inteligenței artificiale?). În rest, cuvintele poartă în sine un melanj greu discernabil de emoții, intenții ascunse, automatisme etc.
De ce e mai bine să taci decât să lauzi pe cineva? În primul rând pentru că nu știi cu precizie ce anume din magma ta interioară te împinge să o faci. Poate că lingușești pentru a obține niște favoruri, ori pur și simplu vrei să îți poleiești imaginea bună și luminoasă de om generos. Poate că o faci din slăbiciune: nu reziști în fața nevoii celuilalt de a fi apreciat, cu sau fără rost. Până când nu ai reușit să faci ordine în inimă prin curățirea de patimi, aceasta rămâne un spațiu opac, greu penetrabil, în care foșnește neștiutul. De aceea mai bine e să taci.
Cuvintele noastre sunt ca niște pietre azvârlite. Niciodată nu știm cu precizie care este traiectoria lor și nici ce efecte vor avea. Atât cuvintele de ocară, cât și cele de laudă. Greu poate fi prevăzut efectul în inimile celor care le primesc. Ocara poate fi zdrobitoare, te aruncă în deznădejde, dar în același timp poate fi un avertisment care să te trezească din moleșeală. Lauda te poate împinge în mândrie, poate confirma o părere de sine neîntemeiată și în felul acesta răul se poate înrădăcina și mai mult în inimă. Dar în același timp lauda poate fi o mână întinsă celui sufocat de deznădejde. Dar lucrurile acestea nu le știi cel mai adesea. De aceea mai bine e să taci.
Și totuși, tăcerea are o limită. În clipa în care tăcerea devine aprobare a răului în momente critice, ea devine un păcat și vină.