Maica Bisericilor Moldovei

Era în primele decenii ale veacului al XIX-lea. Iașii aspirau să fie un oraș european. Boierii și cârmuirea construiau palate somptuoase, asemuitoare cu cele din marile centre ale Europei. Ctitoria Mitropolitului Calimachi, Catedrala „Sfântul Gheor­ghe”, ce amintea prin înfățișarea sa de minunăția bătrânelor lăcașuri voievodale, era prea mică, cum avea să spună Mitropolitul de mai târziu Veniamin Costachi, ca să răspundă nevoilor credincioșilor unei capitale în expansiune. Atunci a încolțit ideea construcției unei catedrale mărețe, care să fie în timp și peste timp semn heraldic al înseși cetății și țării. Mitropolitul Veniamin Costachi, înnoitorul, a fost promotorul cutezătorului proiect al Maicii Patriei. A dorit o biserică monumentală, vestind prin turnurile ei hăt departe Iașii, așezarea mirabilă de pe colinele Podișului Moldovenesc, cetatea credinței ortodoxe și a celui mai înalt spirit românesc al vremii. Timpurile nu se dovedeau tocmai prielnice unor asemenea acte. Se învălmășeau războaiele, zbucneau zavistii lăuntrice, ne găseam sub străine stăpâniri. Mitropolitul cel vrednic a izbutit în 1826, la 8 august, să obțină din partea Domnului Ioan Sandu Sturdza, primul principe pământean după lungul șir de domnii turco-fanariote, semnarea hrisovului de aprobare a construcției catedralei. Se anunța o lucrare de proporții cum nu se mai văzuse până atunci, care cerea pricepere, îndrăzneală și un efort financiar pe măsură. Trebuia să se ivească o biserică unică. Dimensiunile impresionau, dar nu mai puțin prețioasă era simbolistica sfântului lăcaș, aceea de topos sacru, primordial, de centru nucleic al cetății și țării. S-a încredințat misiunea de proiectare arhitecților vienezi Gustav și Johann Freiwald, în al căror palmares figurau construcții de o asemenea anvergură. În viziunea acestora, Catedrala Iașilor se cerea să aibă strălucirea unor surate similare din mari centre urbane europene. Peste bune decenii, la isprăvirea zidirii, catedrala se asemăna prin chipeșa înfățișare cu catedralele Trinita dei Monti de la Roma, cu cele din Lvov, Debrecen, Gorizia. Biserica Bisericilor Moldovei avea drept sursă de inspirație Catedrala „Sfânta Sofia” de la Constantinopol. În 1833, în anii domniei lui Mihail Sturza, s-a așezat piatra de temelie. Ceea ce fusese visare prindea conturul realității. Era pentru întâia oară când în părțile acestea de lume răsărea un asemenea lăcaș de închinare, menit, cum scria Nicolae Iorga, să dea înțeles plenar unității poporului credincios. Zidurile proiectate de cei doi Freiwald, asistați de arhitectul rus Sungurov (Singurov) și consiliați de un mare specialist al locului, Gheorghe Asachi, aveau să se dovedească prea puțin puternice ca să susțină cupola cu o vastă deschidere. Acoperișul s-a prăbușit în 1839 și încercarea de a-l înlocui cu o învelitoare din lemn a eșuat, de asemenea. Smeritul Mitropolit Veniamin Costachi, păstorul care a inițiat construirea a peste 200 de biserici în Moldova, și-a văzut destrămată aspirația cea scumpă a sufletului său, aceea de a înzestra Moldova cu măreața biserică pe care o binemerita. Vrerea de a avea o asemenea zidire a Slavei nu avea însă să se stingă. Zidurile rămase în picioare, amenințate cu ruinarea, cărora li se sortise de altfel, la un moment dat, dărâmarea, aveau să renască la peste 40 de ani prin strădaniile altui Mitropolit, Iosif Naniescu, cel numit în timpul păstoririi sale mănoase drept „cel Bun” și „cel Milostiv”. Vlădica Iosif a reluat lucrările și, ca în balada Meșterului Manole, a dat sens jertfei ilustrului predecesor, zidind mai mândră ctitorie. Mitropolitul, sfătuindu-se cu cei mai pricepuți specialiști și dobândind sprijinul Guvernului și al regelui Carol I, a purces în 1880 la continuarea construcției catedralei începute în 1833. A găsit și omul potrivit unei asemenea dificile întreprinderi, arhitectul român Alexandru Orăscu, rectorul Universității din București. S-a ajuns prin laborioase căutări la soluții ingenioase și viabile, reușindu-se păstrarea monu­mentalității și grandorii din proiectul originar în condiții de siguranță a edificiului, a cărui matrice stilistică neoclasică a căpătat prin fericite adaosuri ornamentale interioare și exterioare coloratură românească. Deschiderea bolții navei centrale s-a restrâns la puțin peste 10 metri. Două rânduri de masivi pilaștri, cu funcțiuni de rezistență, dar și estetice, creau trei nave, una centrală, ce-și conservase amploarea, și altele două laterale, deasupra cărora arhitectul încastrase balcoane largi ca niște prispe de belvedere. Totodată, s-a renunțat la marea cupolă, așa cum o gândiseră cei doi vienezi, cu niște calcule statice greșite. S-au proiectat patru bolți despărțite de arce transversale, ce asigurau soliditatea acoperișului și nu atenuau decât în mică măsură imensitatea dorită de cei care imaginaseră prima oară pe planșă trupul urieșesc al catedralei.

În afară și în interior, catedrala taie respi­rația. Simți că ai pășit pe un tărâm sacru și te afli pe calea care duce spre cerurile unde împă­r­ățește Dumnezeu. Cele patru turnuri ecorșate, vestind din cele patru colțuri ale masivului para­lelipiped aidoma unor țancuri de munte Olimpul credinței ortodoxe din cetatea Iașilor, au fost păstrate de Alexandru Orăscu, cu modificări ce le-au sporit soliditatea și le-au amplificat relansarea. Le-a înălțat cu un nivel octogonal. Fațada de la răsărit, ce încorporează Altarul, cu verticalitatea sa săgetătoare, a rămas în forma inițială, înaintând spre privitor ca o provă de navă cu splendida colonadă din șase coloane, viguroase trunchiuri făurite ca de o mână de olar, împodobite cu capiteluri ionice. Deasupra, un masiv antablament din care se profilează un basorelief din marmură, ce reproduce Intrarea la Templu a Mântuitorului, unul dintre hramurile catedralei. Fațada de la apus, pe unde se intră în catedrală, e grandioasă de-a dreptul. Scările, de mari dimensiuni, contribuție a arhitectului Alexandru Orăscu, întruchipează simbolic urcușul la care e chemat, venind aici, credinciosul. Înaintea lui se deschide, potrivit viziunii aceluiași arhitect, o loggia, ce amintește de faimoasa cavitate similară de la bazilicile din Roma, Santa Maria Maggiore și San Giovanni din Laterano, dar se diferen­țiază prin tratarea originală ca de cavitate rupestră. Un mozaic străluminător, realizat la inițiativa Mitropolitului Daniel, ce-a luat locul picturii murale a lui Gheorghe Tattarescu, imi­tând prin fundalul său mozaicul autentic, imor­talizează cele două hramuri ale catedralei, „Întâm­pinarea Domnului” și „Sfântul Gheorghe”. E o seducătoare poftire la cuminecare.

Înlăuntru, catedrala a îmbrăcat un stihar luminos și policrom, concordant cu arhitectura neoclasică a edificiului, o pictură murală de factură italică drept expresie plastică, dar bizantină în substanța sa. Meșterul care primise misiunea zugrăvirii catedralei deprinsese tainele meșteșugului în Italia, însă avea trăire și simțire românească. Numele lui, Gheorghe Tatta­rescu, figurează la loc de cinste în istoria artelor frumoase de la noi și a învățământului artistic național, fiind fondator al Școlii de Arte Frumoase de la București. Configurația volumetrică interioară a însemnat o mare provocare pentru artist. Nu era cu putință, date fiind imen­sitatea și discontinuitatea suprafețelor ce trebuiau acoperite cu pictură, să se aștearnă o pânză de la un capăt la altul al zidurilor, așa cum se întâmpla îndeobște în bisericile noastre. Particularitățile cadrului au impus găsirea de soluții adecvate, în armonie cu atmosfera și magnitudinea interiorității catedralei. Pictorul a amplificat atât cât a fost necesar portretele, depășind cu mult mărimea naturală și, în același timp, a dilatat perspectivele, recurgând la tehnica trompe l’oeil. Pictura sa este puternic influențată de academismul italian și de barocul din peninsulă. Dar transpare în zugrăvitura sa de simfonic suflu o pecete românească, ce grăiește prin tonalitatea cromatică jubilantă și acea omniprezentă smerenie caracteristică inconfundabilă a Erminiei bizantine, respectată cu sfințenie. Nu avem de-a face cu un șir de portrete de sfinți, de scene încadrate meșteșugit ca într-o ramă, ci de părți ale unui întreg, legate iscusit și artistic cu lanțul unor decorațiuni bogate, aidoma unor note muzicale, ce se înlănțuie contrapunctic și dau impresia de ansamblu organic, de creațiune rotundă. Pictura e consonantă cu vastitatea lăuntricității catedralei. Cele 250 de icoane și compoziții, catapeteasma cu eclatanța de creație sculpturală desăvârșită, toate odoarele, de la candelabre la strane, de la sfeșnice la celelalte obiecte de cult, alcătuiesc o ambianță mirifică, mitică, prielnică reculegerii și comuniunii cu Dumnezeu.

(Din albumul „Altar de jertfă și de rugăciune în Moldova - Catedrala și ansamblul mitropolitan Iași”, în curs de apariție la Editura Doxologia)