Maica Domnului - modelul adevăratei libertăţi

Ne e din ce în ce mai greu să vorbim azi de modele şi asta nu pentru că nu le-am avea, ci pentru că libertatea noastră nu se mai lasă ademenită de frumuseţe, ci se complace într-un libertinaj consumist ce-i retrage omului modern capacitatea de admiraţie.

 

Cum să poţi vorbi azi de Maica Domnului ca model al adevăratei libertăţi, când noţiunile sunt atât de difuze şi relative, când Maica Domnului pare doar un personaj de legendă ce mai stăruie pe buzele bunicilor care mai ştiu să le spună nepoţilor poveşti, la marginea patului, înainte de o binemeritată odihnă?

 

Chiar dacă ni se spune mereu că trăim într-o lume liberă şi fără constrângeri, observăm la tot pasul forme aberante de constrângere a libertăţii de expresie şi de convingere, chiar în numele acelei libertăţi.

 

Modelul pe care ni-l propune Maica Domnului este un model asumat, un model ce ţine de alegerea fiecăruia, de dorinţa noastră de a avea sens. Alegerea spre o viaţă cumpătată, liniştită, răbdătoare şi iubitoare ţine de disponibilitatea sufletului nostru spre jertfă, având în faţa ochilor sufleteşti chipul luminos şi delicat al Maicii Domnului. Curăţenia vieţii sale poate deveni pentru noi un model de urmat care ne-ar scoate din rutina unei vieţi lipsite de sens şi de frumuseţe. Opţiunea noastră spre puritate şi curăţenie ne-ar aduce o disponibilitate nemicşorată spre Dumnezeu, o angajare integrală în dialogul cu Dumnezeu din rolul celui ce răspunde şi se dăruieşte.

 

Or, tocmai aici Maica Domnului îşi revarsă chipul luminos către lume prin asumarea liberă a răspunderii şi a dăruirii - două aspecte ale vieţii noastre pe care le ţinem de cele mai multe ori în umbră. Parcă nu dorim să fim prezenţi la chemarea Domnului, iar eschivele pe care le folosim sunt de cele mai multe ori copilării.

Maica Domnului se dăruieşte deplin Cuvântului, nu numai prin cuvânt, ci prin punerea sa integrală la dispoziţia Lui. Cine nu se dăruieşte integral lui Dumnezeu, într-o deplină eliberare de patimi, nu-L poate primi integral pe Dumnezeu ca Persoană pentru a-şi afla în El personalizarea deplină.

 

Dacă Fecioara Maria a putut aduce prin puritatea ei o contribuţie la întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, aceasta se datoreşte faptului că ea singură a dus la îndeplinire o putere pe care Dumnezeu de la început  a sădit-o în om  împotriva păcatului. Prin aceasta ea a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni vrednici de unirea cu Dumnezeu şi pământul vrednic de petrecerea lui Dumnezeu pe el.

 

Prin frumuseţea ei a arătat lui Dumnezeu frumuseţe comună a firii şi L-a mişcat spre iubirea de oameni. Propriu-zis, ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu şi prin aceasta era unită cu El, încă înainte ca El să desăvârşească unirea Lui cu ea prin formarea firii Sale din firea ei. La „plinirea vremii“, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, a contribuit şi umanitatea prin ea, făcându-se aptă pentru această inserare a lui Dumnezeu în rândul persoanelor umane, prin asumarea firii noastre în Ipostasul Său, în vederea îndumnezeirii ei.

 

În Fecioara Maria, iubirea dintre Dumnezeu şi umanitate prin femeie, iubirea curată de orice nevoie, primeşte ca răspuns din partea lui Dumnezeu cea mai mare mărturie sensibilă şi veşnică a iubirii Sale: Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Este umanitatea înnoită, avea să spună părintele Stăniloae, în Hristos-Dumnezeu venit în maximă apropiere de oameni, Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru a-l îndumnezei pe om. Unirea voinţelor divină şi umană a îngăduit Duhului Sfânt să lucreze aceasta.

Modelul adevăratei libertăţi pe care ni-l propune Maica Domnului este sfinţenia vieţii. Sfinţenia Mariei ţine mai întâi de fecioria ei. Ea este liberă de orice dorinţă şi ispită omenească. Sensibilitatea ei este curată de poftă şi egoism. Ea e sfântă prin dăruirea deplină de sine  lui Dumnezeu. Fecioria ei nu înseamnă un simplu status trupesc sau un aspect fiziologic ca atare. Mai presus de toate, este o atitudine duhovnicească şi lăuntrică, în afara căreia starea fiziologică ar fi fără sens. Numirea de Pururea Fecioară semnifică mai mult decât o simplă afirmaţie „fiziologică“. Ea exclude orice dorinţe sau pasiuni senzuale şi egoiste, orice desfrânare a minţii şi inimii. Integritatea sau nestricăciunea trupească nu reprezintă decât un semn exterior al curăţeniei lăuntrice. Principalul lucru este tocmai puritatea inimii, acea condiţie absolut necesară pentru a „vedea pe Dumnezeu“.

 

Libertatea pe care ne-o aduce Maica Domnului în atenţie ţine de alegere. Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într-un singur cuvânt: „Fie“. Fără el, avea să spună mitropolitul Bartolomeu Anania, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

 

Astfel - Buna Vestire devine actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşază la unison cu Creatorul şi se restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr-un singur cuvânt, Maria e purtătoare de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

 

„Alegerea“ Maicii Domnului ţine nu doar de libertate, ci şi de modelul vieţii pe care şi l-a asumat. Sufletul ei era condus numai de Dumnezeu, era liber de patimi şi de „dorinţe“, păzindu-se de tot gândul rău, cum avea să spună Sfântul Ioan Damaschin. Întreaga sa dorinţă era îndreptată către lucruri vrednice de dorit şi iubit. Ea nu a avut nici o patimă. Ea şi-a păzit întotdeauna fecioria în minte, inimă şi trup. Aceasta însemna o orientare netulburată a întregii vieţi personale către Dumnezeu, o închinare de sine absolută.

 

Şi vieţile noastre sunt „bântuite“ mereu de momente de răscruce, poate chiar de „bune-vestiri“ prin care Dumnezeu ne cheamă la participare liberă, la ieşire din cercul comodităţilor diurne, la dobândire de sens. Modelul Maicii Domnului ne este mereu la îndemână ca să ne putem contura propriul sens.

 

Mereu avem nevoie de alegere. Viaţa însăşi ţine de propriile alegeri şi este „măsurată“ de ele. Cuvântul Mariei: „Fie voia Ta, facă-se voia Ta în mine“ ar putea fi un răspuns care ne-ar vindeca toate neliniştile, pentru că ne-ar aşeza în ascultare.

 

În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care din partea oamenilor a devenit fierbinte şi culminantă concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea.

 

Ce frumoasă imagine ne-a lăsat părintele Steinhardt despre Maica Domnului cea mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde cu temeritatea ei de mamă pe Domnul şi să-L roage pentru sărmanii muritori. Ce frumos şi-o închipuia alergând la poarta Raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pregătită pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le şteargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă.

 

În acelaşi gând să zicem şi noi: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu“.