Mama şi biserica de acasă

Cei mai mulţi dintre noi suntem astăzi în Biserică pentru că am regăsit în ea braţele iubirii materne, care ne-a dat viaţă. Această iubire este creditată fără argumente. Este pur şi simplu iubirea care te odihneşte.

Cândva, în copilărie, cea mai tristă zi a vieţii mele a fost aceea în care, întors de la şcoală, mama nu era acasă să mă întâmpine. De curând, am auzit o expresie a unui copil care spunea aşa: „Mama, când tu eşti bine, noi toţi din casă suntem bine!“. Combinând cele două experienţe, ajungem la concluzia că tot ceea ce ştim despre bucurie şi bunătate am învăţat din braţele mamei.

Este vorba despre normalitatea, simplitatea, curajul, speranţa, iubirea, nădejdea şi toată salba de trăiri pe care le-am cunoscut, pentru întâia oară, în contactul direct cu mama. Cu priceperea ei - câtă este, dar de o putere debordantă - şi mai ales cu dragostea ei, mult mai cuprinzătoare decât priceperea multora, fiecare mamă poartă în codul ei genetic un bun-simţ al iubirii dezinteresate şi totale, care educă dincolo de cărţi şi însănătoşează întreaga coloană vertebrală a fiinţei.

Când păşesc în Biserică, ca mulţi alţii, am sentimentul că ajung acasă. Un acasă neostentativ, odihnitor şi binefăcător sufletului. Este casa prelungită dincolo de hotarele familiei şi ale satului în care m-am născut. Este mama, care mă întâmpină negreşit, în alt mod, asigurându-mă de o prezenţă continuă, prin care mă autentific ca persoană.

În acest fel, orice mesaj al Bisericii a căpătat garanţia iubirii materne, a iubirii care hrăneşte, creşte, vindecă şi îndestulează. Motiv pentru care orice neînţeles, orice lucru care mă depăşeşte în Biserică are din partea mea alăturat iubirea mamei şi, pe undeva, acel paradox, deşi rămâne neînţeles mă linişteşte, având eu încrederea că-i neînşelător şi nedezamăgitor, precum iubirea mamei. Iar dacă asperităţile timpului m-au condus uneori la stări conflictuale, apărute chiar în grădina Bisericii, ele nu au fost şi nu sunt altceva decât reflexul nevoii mele de autentic izbucnit pe fondul unei acute stări de amorţeală ce sta să se ivească.

Sfântul Ciprian al Cartaginei, în secolul al III-lea, definea aceeaşi realitate astfel: „Nu poate avea pe Dumnezeu de Tată, cel ce nu are Biserica de mamă“. Ceea ce arată că înadins Dumnezeu a aşezat în firea mamei delicateţea iubirii Sale pentru ca evidenţa adevărului Său să fie gustată de la sânul mamei, prin ochii şi braţele ei. Astfel, înaltele taine dumnezeieşti devin prin mamă cu totul accesibile staturii noastre omeneşti. De altfel, Dumnezeu însuşi S-a făcut cu totul al nostru, atunci când rămânând ceea ce era - Fiul Tatălui născut mai înainte de veci - se face ceea ce nu era - fiu al omului născut din Maică-Fecioară - şi a gustat din laptele mamei sale dulceaţa omenităţii noastre, după cum noi gustăm de la mamele noastre dulceaţa harului iubirii Sale. Făcând experienţa omenească a înaltei iubiri dumnezeieşti prin dragostea Mamei Sale, Hristos şi-a făcut din braţele ei tronul cel mai înalt, pe care stă ca Dumnezeu înomenit şi din care nu vrea să coboare vreodată.

Iubirea de mamă este Biserica de acasă. În această iubire regăsim maximul de iubire dumnezeiască, care ne însoţeşte toată viaţa şi care, prin succesive naşteri calitative, ne cerne fiinţa de pleava nefolositoare pentru a ne preda curaţi vieţii nesfârşite.

Bunul Dumnezeu nu şi-a găsit un corespondent mai potrivit în lume care să-i exprime intensitatea iubirii decât mama. Şi parcă şi-a declinat în ea cele mai fine şi cele mai gingaşe valenţe ale harului, de vreme ce e singura iubire pe care nimeni dintre noi nu doreşte (şi nici nu poate) să o conteste.

Iubirea lui Dumnezeu ne înalţă, ne îndumnezeieşte, îl face pe om asemenea cu Dumnezeu, numai pentru că iubirea de mamă a fost singura iubire care a putut să-l facă pe Dumnezeu adevărat, Om adevărat.