Mănăstirea Antim - rugăciune şi cultură în mijlocul Bucureştiului

Aflată în centrul Capitalei, aproape de Casa Poporului, Mănăstirea Antim este locul potrivit în care oricine poate să scape pentru o clipă de zarva oraşului, pentru a gusta pacea şi bucuria rugăciunii. Dacă zidurile ar putea vorbi, ar avea multe de povestit în privinţa celor ce au fost cândva prin locurile acestea. Ne-ar spune despre cum arăta Bucureştiul cu 300 şi mai bine de ani în urmă, despre vremurile în care domnitorul martir Brâncoveanu a chemat aici renumiţi tipografi, sculptori, pictori, traducători, oameni de cultură ce au dus faima şi cinstea capitalei Ţării Româneşti în întreaga Europă. Ne-ar vorbi apoi despre adunările „Rugului Aprins”, unde intelectualitatea creştină din Bucureştiul interbelic dovedea preocupări de înaltă trăire spirituală. Ne-ar povesti despre ceasurile târzii din noapte în care, cu bunătate şi răbdare, stareţul mănăstirii, Părintele Sofian, zăbovea la spovedania credincioşilor.

Astăzi, Mănăstirea Antim îşi serbează hramul. Cu această ocazie, Patriarhul României, PF Părinte Daniel, alături de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, va oficia Sfânta Liturghie, începând cu ora 09:00.

De îndată ce treci pe sub bolta arcuită a clopotniţei situată la intrarea în mănăstire, te întâmpină în faţă biserica înaltă şi zveltă, din cărămidă roşie, cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”.

Modelul brâncovenesc, după care a fost construită, nu poate să rămână neremarcat. Coloanele pe care este sprijinit pridvorul sunt sculptate în piatră şi împrumută de la stilurile renascentist şi baroc motivele figurative, florale, întâlnite şi la alte biserici din Bucureşti: Stavropoleos, Colţea, Mihai Vodă sau Fundenii Doamnei.

Uşile de la intrare sunt cele originale, sculptura în lemn de stejar fiind realizată de însuşi mitropolitul Antim în anul 1715.

Deşi Antim era originar din Gruzia, el nu a adus în Valahia influenţa arhitecturii străine, nici măcar pentru biserica pe care el a zidit-o la începutul secolului al XVIII-lea. Planurile de execuţie ale mănăstirii au fost întocmite de mitropolitul Antim, mare cunoscător în arta desenului, sculpturii şi arhitecturii. Până astăzi s-a păstrat planul original al bisericii mănăstirii, lucrat de însuşi ctitorul ei pe hârtie şi altul în aşezământul mănăstirii, redactat pe pergament.

Cine păşeşte pentru prima oară în Antim este impresionat de liniştea care domneşte înăuntru. Racla moaştelor la care se închină cei ce sosesc aici conţine părticele din trupurile celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei, a Sfintei Muceniţe Paraschevi şi a Sfinţilor Mucenici Acachie şi Neofit.

Prima bibliotecă publică de împrumut din Bucureşti

„Încă de la construirea ei - povesteşte stareţul de astăzi al ctitoriei mitropolitului gruzin, protosinghelul Mihail Stanciu - Mănăstirea Antim a reprezentat o făclie de înviere, un loc înalt de unde oamenii vedeau şi luau lumina lui Hristos, Care înviază din morţi. Ctitorul acestui locaş a dorit ca, pe lângă rânduielile liturgice, să se săvârşească şi acţiuni filantropice, de ajutorare pentru cei nevoiaşi şi de luminare prin carte, prin cultură, a tinerilor. Un lăcaş de cult este şi un lăcaş de cultură, cum a fost şi este Mănăstirea Antim, mitropolitul din Iviria rânduind aici prima bibliotecă publică de împrumut din cetatea Bucureştilor”.

Mănăstirea a traversat perioade fericite, de înflorire duhovnicească, cum a fost în timpul constituirii grupului „Rugul Aprins”, dar şi momente mai triste, care au culminat în epoca comunistă chiar cu încercarea demolării acestui monument de artă şi spiritualitate. Între anii 1964-1966 a avut loc ultima mare restaurare, integrală, a ansamblului mănăstiresc (biserică, clopotniţă, paraclis, chilii, stăreţie), construindu-se şi o instalaţie de încălzire centrală.

Tâmpla originală de piatră este adusă de la lapidarul din curtea Bisericii Stavropoleos şi remontată, adăugându-i-se icoane împărăteşti şi patru praznicale din mozaic. Tâmpla din lemn a fost trimisă parohiei ortodoxe române din Londra.

Cu ocazia aniversării a 250 de ani de la trecerea în veşnicie a mitropolitului Antim Ivireanul, vrednicul de pomenire patriarh Justinian a săvârşit slujba de resfinţire a mănăstirii, în prezenţa multor oficialităţi bisericeşti şi de stat. La cererea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra marelui Ierarh şi Martir Antim Ivireanul.

Urmare a lucrărilor de sistematizare a centrului istoric al Capitalei din anul 1984, Palatul sinodal existent în incinta mănăstirii a fost translatat 25 de metri spre sud-vest şi rotit cu 13 grade, fiind cea mai grea clădire mutată pe role şi salvată de la demolare. Cu acest prilej, s-a renovat biserica mare, afectată de cutremurul din 1977.

Locul în care Liturghia se împleteşte cu filantropia şi viaţa mistică

Între anii 1988-1996, mănăstirea a avut parte de consolidare; s-au construit chilii pentru călugări pe latura dinspre răsărit şi o grădină între cele două paraclise. Pictura paraclisului a fost restaurată de Părintele Sofian Boghiu, ajutat de doi ucenici. De sărbătoarea Sfântului Antim Ivireanul, la 27 septembrie 1996, s-a resfinţit paraclisul şi s-a deschis muzeul de carte veche, de icoane şi alte obiecte bisericeşti de către Teoctist, patriarhul României, şi Prea Fericitul Ilie al II-lea, Patriarhul Georgiei (Iviria de altă dată), în prezenţa multor episcopi şi preoţi români.

În anul 1997, sub conducerea PS Teofan Sinaitul, pe atunci Episcop-Vicar Patriarhal, astăzi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, viaţa monahală este înnoită, obştea mănăstirii crescând de la 5 la 14 vieţuitori, stareţ fiind atunci părintele arhimandrit Sofian Boghiu.

Sub oblăduirea PS Vincenţiu Ploieşteanul, între anii 2003-2004, s-a consolidat Reşedinţa episcopală, iar între anii 2005-2007, au avut loc lucrări de restaurare a bisericii mari şi de amenajare a curţii interioare.

Astăzi, Antimul este un reper important pe harta spirituală a capitalei. „Este o mănăstire citadină, unde Liturghia se împleteşte cu filantropia, dar şi cu viaţa mistică, retrasă a părinţilor, care, departe de a fi doar slujitori la altar sau ajutători ai semenilor, se retrag în chiliile lor unde lucrează pentru mânture.

În fiecare zi de luni şi joi, după slujba Vecerniei, la Antim, părinţii fac cateheză, necesară aprofundării cunoaşterii credinţei. La aceste cateheze participă toţi oamenii. Nu există o separaţie pe criterii de vârstă sau de pregătire. Aici, în dialogul pe care îl avem, oamenii se cunosc mai bine. Este important să trăim şi să păstrăm intactă unitatea de credinţă şi de învăţătură a Bisericii. De multe ori, există un pericol al formalismului, al săvârşirii fără noimă a unor rânduieli de cult, iar atunci când nu înţelegi ce faci, toată fapta ta se transformă nu în închinare, ci în magie”, mai spune părintele stareţ.

„Rugul Aprins”, locul unde se aprindeau conştiinţele

Antimul a fost întotdeauna un aşezământ monastic deschis şi pentru mireni. Mai cu seamă în perioada anilor 1940, aici a fost un spaţiu de intersectare între tradiţia spirituală trăită vie şi cercul de intelectuali motivaţi în a explora noi dimensiuni ale Duhului, pe care trăirea cotidiană nu le putea experimenta.

Pentru Mănăstirea Antim, mişcarea duhovnicească „Rugul Aprins” a însemnat o filă nouă în calea spiritualităţii, a trăirilor isihaste prin practicarea rugăciunii lui Iisus, a meditaţiilor asupra Sfintelor Taine şi a Sfintei Liturghii. Intelectualii aduceau cu ei lumea lor, a laboratorului, a matematicii şi a fizicii, pe care doreau să o pună în slujba lămuririi mai adânci a Revelaţiei divine. „Rugul Aprins” nu a fost o mişcare literară, un cenaclu, nu a fost un curent filosofic, ci o mişcare prin care se experimenta Absolutul.

Înainte ca membrii grupului să adere la această mişcare, exista un nucleu format din persoane înduhovnicite, oameni care dădeau girul competenţei prin studiu şi trăire, prin principii duhovniceşti experimentate. „Grupul de la Antim, amintea în cartea sa, „Mişcarea duhovnicească - Rugul Aprins”, preotul Virgil Cazan, s-a vrut deschizător de conştiinţe, conştiinţe amorţite de autosuficienţa generată de existenţa unei tradiţii, care te îndeamnă să nu mai cercetezi, să nu mai pui o piatră la zidirea sufletului tău, să nu te mai preocupe interesul pentru a aprofunda moştenirea Sfinţilor Părinţi”.

„Rugul Aprins” a cuprins între membrii de marcă ai lui intelectuali de înaltă ţinută ştiinţifică între care: Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, mai târziu monahul Agaton, Grigore Moisil, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Constantin Joja, Alexandru Elian.

▲ „La «Rugul Aprins» era o atmosferă de Liturghie”

Parohul Bisericii „Sfântul Silvestru” din Capitală, părintele Nicolae Bordaşiu, în vârstă de 86 de ani, este unul dintre participanţii la întâlnirile grupului „Rugul Aprins” din Mănăstirea Antim. Personalităţile cu care a intrat în contact i-au marcat profund drumul pe care l-a urmat în viaţă.

Dacă mă gândesc la ceea ce am petrecut în sânul Rugului Aprins şi mă întreb când a început activitatea în cadrul acestui grup, nu aş putea să prind o dată exactă, pentru că eu am venit student în Bucureşti în 1943 şi am fost coleg de an cu un tânăr care astăzi trăieşte într-o mănăstire românească din America. Vorbesc aici de părintele Roman Braga, care a urmat cursurile Seminarului Monahal de la Cernica şi cu care afinităţile au făcut să ne împrietenim foarte mult. Veneam dintr-un mediu laic ca formare. Nu făcusem seminarul şi nu aveam orientare prea bună în experienţele duhovniceşti ale monahilor. Aşa că, împreună cu prietenul meu, mergeam foarte des la Mănăstirea Antim, unde Roman Braga avea foşti colegi din Seminarul Monahal de la Cernica, adică pe părintele Sofian Boghiu, pe părintele Felix Dubneac, şi prin aceştia, în anul 1944, am ajuns să cunoaştem activitatea acestui grup de rugăciune care poartă numele de „Rugul Aprins”. Noi, tineri studenţi, ne-am integrat cu tot sufletul acestui grup de rugăciune şi participam aproape în fiecare duminică după-masă, atunci când aveau loc adunările, şi priveam cu multă admiraţie spre cei ce veneau la Antim. Erau acolo, pe lângă smeritul, mare în credinţă şi activitate, părintele Benedict Ghiuş, care locuia în mănăstire, o pleiadă de mari intelectuali creştini. Întâlnirile se ţineau în biblioteca Mănăstirii Antim. Toţi cei care erau aduşi de dragostea lui Dumnezeu şi doreau să-şi îmbogăţească sufletul cu lucruri de spiritualitate ortodoxă veneau în număr mare. Era o atmosferă de Liturghie. Aşa cum stăteai în biserică şi ascultai slujba, tot aşa rămâneai fermecat de expunerile celor ce conferenţiau, în care nu erau dezbătute numai probleme de teologie. Participanţii la aceste întruniri erau nu doar teologi, ci şi oameni de ştiinţă, cum era Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, scriitor şi fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, un general pe nume Tetrat. Oricine putea să expună gândurile sale, să mărturisească experienţa lui spirituală.

Sandu Tudor era sufletul acestei mişcări. Era un om entuziast, devotat rugăciunii, un om care făcea o lucrare de spiritualitate neobişnuită pentru vremea aceea. Sandu Tudor locuia în clopotniţa mănăstirii, iar noi tinerii ne uitam la el ca la Simeon Stâlpnicul şi el ne invita adesea în chilia lui. Toţi cei ce veneau să asculte erau cuprinşi de flacăra credinţei şi a entuziasmului care domnea între noi. A luat parte şi părintele Stăniloae, apoi episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, refugiat la Beiuş şi care venea adesea la Bucureşti. După cuvântul seniorilor, urmau discuţiile unde excela filosoful Anton Dumitriu. Eram atât de absorbiţi de ceea ce se spunea, încât convorbirile durau până târziu.

Pe lângă grupul „Rugul Aprins”, noi, cei mai tineri, am constituit un alt grup, Asociaţia Tineretului Ortodox din România, ATOS. La întâlnirile studenţilor a participat şi părintele Ioan, iar eu nu pot uita cum, după ce ne-a împărtăşit binecuvântarea pentru rugăciune, a turnat pe creştetele tuturor studenţilor o picătură de Aghiazmă.

▲ Antim Ivireanul - mitropolitul martir al Ţării Româneşti

Biserica noastră îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul. Născut pe la mijlocul veacului al XVII-lea, în Gruzia (astăzi Georgia), în epoca cea mai dramatică pentru ţara sa, când turcii făceau incursiuni şi robeau multă populaţie, Andrei (numele de mirean al viitorului mitropolit) a căzut şi el pradă invaziei turceşti. Luat rob şi dus la Constantinopol pentru a fi vândut, a fost răscumpărat de Patriarhie, în preajma căreia a trăit până la maturitate. Acolo şi-a cultivat darurile cu care a fost înzestrat, daruri care i-au uimit pe contemporani şi pe care Maria del Chiaro, secretarul personal al domnitorului Brâncoveanu, le pomeneşte cu admiraţie: „Era dotat cu însuşiri atât de rare, încât ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, gravură, desene şi broderii”. Om de o strălucită cultură, vorbitor a mai multe limbi, greacă, slavonă, turcă, georgiană şi mai apoi română, tânărul Andrei era bine cunoscut în cercurile înalte eclesiastice de la Istanbul.

Un bun cărturar cu grija mântuirii credincioşilor

Dar cum a ajuns Antim în Ţara Românească? La sfârşitul secolului al XVII-lea, urca pe tronul Valahiei logofătul Constantin Brâncoveanu, nepotul lui Şerban Cantacuzino. Proaspătul domn era un om cult, cu mult superior celor ce îi precedaseră în scaun, având parte de o creştere şi educaţie aleasă. Casa lui Brâncoveanu nu era numai casa unui domnitor foarte bogat, ci şi a unuia cultivat şi rafinat, deschisă multor învăţaţi, adunaţi fie din Occident, fie de la Constantinopol.

Antim Ivireanul a fost numai unul dintre numeroşii învăţaţi pe care nepotul Cantacuzinilor îi adusese la curtea sa pentru a ridica din punct de vedere cultural Ţara Românească la nivel european.

Tot ansamblul de şcoli, tiparniţe, relaţii cu Orientul şi Apusul a făcut ca Bucureştiul, la începutul secolului al XVIII-lea, să fie punctul de confluenţă al culturilor occidentale şi neoelenice, iar Vodă Brâncoveanu să fie considerat un Mecena al întregului Răsărit creştin.

Sfântul Antim Ivireanul a rămas în conştiinţa Bisericii noastre ca un ierarh vrednic de chemarea lui Dumnezeu, un bun cărturar, un om care nu a făcut compromisuri în cele ale credinţei, purtând totdeauna grija mântuirii credincioşilor.

În 1705, Antim avea să fie numit Episcop de Râmnic, iar trei ani mai târziu, a ocupat tronul Mitropoliei Ţării Româneşti. Ca ierarh, Antim a fost cunoscut şi apreciat în primul rând prin activitatea sa tipografică, prin calitatea sa de bun chivernisitor al lăcaşurilor de cult din mitropolia păstorită. Antim a fost nu numai tipograf, ci şi autor de cărţi cu caracter istoric şi teologic. Astfel, între lucrările importante pe care le-a redactat se numără Istoria Ţărei Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, care cuprinde o serie de cronici muntene despre domnitorii valahi. O altă lucrare importantă o reprezintă Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi, ce se află în Sfânta Scriptură.

Didahiile, monument al spiritualităţii şi culturii româneşti

Toate aceste manuscrise au ornamentaţii rafinate, executate de însuşi mitropolitul Antim. Dar cea mai importantă operă, pe care ierarhul din Iviria a lăsat-o Bisericii şi limbii române, o constituie Didahiile sau predicile la praznicele mari, ţinute de Antim în biserica Mitropoliei din Bucureşti, între anii 1709-1716. Predicile sale sunt cea mai vie icoană a societăţii româneşti din vremea marelui ierarh. Având curajul adevăratului propovăduitor al Adevărului, mitropolitul Antim nu înceta să înveţe din amvon cuvântul Evangheliei, uneori îndemnând cu blândeţe, alteori mustrând aspru necredinţa şi lipsa de evlavie şi omenie a celor bogaţi. Într-una dintre predici, intuind întrebarea care stăruia în minţile celor vizaţi de cuvântul său: „Ce treabă are vlădica cu noi, de nu-şi caută de vlădicia lui, ci se amestecă într-ale noastre?”, Antim mărturiseşte datoria lui de păstor, care îl obligă la grija faţă de credincioşi: „De n-aţi ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Românească, de la mic până la mare, afară de păgâni şi de cei ce nu sunt de o lege cu noi; căci, în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos, să vă pasc sufleteşte… şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pe toţi, iar nu de la alţii, până când vă voi fi păstor”.

Sfârşitul marelui mitropolit a fost cumplit şi cu totul nemeritat pentru omul care făcuse atât de multe pentru Biserica şi neamul românesc.

Dacă legătura lui Antim cu Vodă Brâncoveanu a fost una rodnică pentru viaţa Bisericii şi pentru domnie, următorul domn al Ţării Româneşti, fanariotul Nicolae Mavrocordat, a dorit cât mai repede înlăturarea mitropolitului Antim. Arestat şi chiar caterisit de Patriarhia de la Constantinopol, lui Antim i s-a luat demnitatea de călugăr şi i s-a dat din nou numele său de mirean, Andrei. Având sentinţa de închisoare pe viaţă în Mănăstirea „Sf. Ecaterina” de pe Muntele Sinai, Antim a fost predat unei escorte turceşti care, în drum spre Adrianopol, l-a ucis. Aşa s-a mutat la Domnul, ca martir, unul dintre cei mai vrednici mitropoliţi ai Ţării Româneşti.

Cu ocazia aniversării a 250 de ani de la trecerea la Domnul a marelui ierarh, la cererea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentinţă de caterisire dată asupra mitropolitului Antim Ivireanul.

▲ Părintele Sofian - apostolul Bucureştiului

Duhovnicii Antimului, părintele Sofian Boghiu (foto) şi părintele Adrian Făgeţeanu, au reprezentat conştiinţele cele mai vii ale mănăstirii în perioada de dinainte de Revoluţie, dar şi după. „Primul lucru pe care îl sesizai în prezenţa părintelui Sofian era pacea, cu care răspundea la orice problemă care îi era pusă înainte. Pacea este semnul prezenţei lui Hristos în om. Netulburarea pe care o citeai în chipul bătrânului stareţ era mărturia odihnei Duhului Sfânt în persoana lui. Înţelegerea pe care ţi-o împărtăşea atunci când slujea sau vorbea te făcea să simţi iradierea luminii lui Hristos. Părintele Adrian avea un caracter deosebit de cel al părintelui Sofian. El spunea lucrurile foarte direct, avea darul de a te trezi; dacă părintele Sofian făcea operaţia mai cu delicateţe, de multe ori «anesteziind pacientul», părintele Adrian îl trezea pe cel bolnav, ca el să fie conştient de operaţia ce i se făcea”, povesteşte stareţul Mihail Stanciu.