Mănăstirea Christiana, model de pastorație a vârstnicilor
Bătrâneţea trăiește în vecinătatea misterului. Cele făcute şi suferite de om în viaţă, dacă au slujit înnobilării, se dovedesc a fi de folos acum și deschid calea spre o veşnicie fericită, cum arăta părintele arhimandrit Ioanichie Bălan. Căminul de bătrâni, crescut ca o aripă din trupul bisericii Mănăstirii Christiana din București, ocrotit de Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, unde maicile îngrijesc 29 de femei în vârstă, întruchipează adevărul pastorației vârstnicilor rostit de Sfântul Ioan Gură de Aur așa: „Căruntețea gârbovă, unită cu credința înaripată, este podoabă a Bisericii”.
Prima parte a anului 2023 este dedicată în Patriarhia Română pastorației persoanelor vârstnice, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „Grija pentru bătrâni, pentru copii și pentru săraci arată gradul de civilizație și profunzimea trăirii creștine a unui popor”. În virtutea acestui adevăr, dăruirea jertfelnică asumată ca ascultare de către maicile de la Christiana, sub ocrotirea Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodești, prăznuit în 10 ianuarie, a cărui lucrare rodește prin moaștele sale aflate în biserica mănăstirii, probează dimensiunea iubirii creștine față de aproapele, atrăgând atenția că oamenii în vârstă nu ar trebui să fie considerați o povară, abandonați social, ci, dimpotrivă, prețuiți ca un izvor de binecuvântare, înțelepciune și iubire milostivă.
Ascultare și slujire
Mănăstirea Christiana, dimpreună cu căminul de bătrâni, rod al inițiativei doctorului Pavel Chirilă care, susținut de un grup de preoți și medici din București, autorități locale și credincioși filantropi, le-a ridicat cu jertfă, transformând o hală industrială din zona Pipera într-un complex medico-ecleziastic, exemplifică, la modul concret, faptul că Biserica răspunde, prin forme și metode pastorale adecvate, nevoilor și așteptărilor celor în vârstă.
Recent am vizitat și noi acest ochi de liniște și lumină situat în mijlocul agitat al lumii noastre în gri, răsfirată agresiv, egoistă și indiferentă, pe orizontala prezentului, lipsită din ce în ce mai mult de empatie și compasiune față de semenii aflați în suferințe. Ghid ne-a fost maica Dositeea Savin, călugărită aici, la Christiana, în 2007. O tânără cu chip adolescentin, a cărei dragoste pentru monahism a crescut odată cu sine, după cum ne mărturisește. „L-am iubit pe Dumnezeu de mică pentru că a fost singurul Care m-a acceptat așa cum sunt. Adică mi-a oferit o libertate de exprimare pe care nu o găseam în cenzura lumii. Mi-a plăcut din pruncie să merg la biserică, apoi să vorbesc cu maicile în spitale, unde făceam practică în calitate de absolventă a unei școli postliceale sanitare”, ne mărturisește monahia a cărei ascultare la Christiana este aceea de coordonatoare a căminului de bătrâni. Dintre cele 13 monahii de aici, păstorite de maica stareță Benedicta Chirobocea, doar una este absolventă de Politehnică, celelalte având pregătire medicală. Maica Serafima este medic și are ascultare la Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie” din Arhiepiscopia Bucureștilor.
Lucrarea de aici se deosebește fundamental de cea care se întâmplă în alte cămine de bătrâni din țară, pentru că are specific monahal. „Activitatea noastră se cheamă ascultare. Monahismul este cea mai înălțătoare cale de slujire lui Dumnezeu, viețuire asemenea îngerilor care Îl slujesc neîncetat pe El aducându-I slavă, dar îi slujesc și pe oameni. Ne-am dorit călugăria pentru că scopul vieții creștine este îndumnezeirea. Iar monahismul reprezintă calea cea mai ușoară și sigură de a te uni cu Creatorul, în raport cu toate celelalte opțiuni pe care ți le oferă lumea laică. În mănăstire am învățat că nu voia ta este importantă, ci cea a lui Dumnezeu. Ascultarea este calea pe care a urmat-o Mântuitorul, El Însuși fiind ascultător față de Dumnezeu Tatăl, până la moartea pe Cruce; este și calea pe care a mers Maica Domnului, care a acceptat voința lui Dumnezeu în viața ei; este cărarea pe care au călcat sfinții, precum Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești; este existența pe care ne-am asumat-o și noi, având împrejur atâta nor de mărturii”, ne mai spune maica Dositeea.
Dragoste și bunătate
Din extraordinara lucrare de pastorație a vârstnicilor rânduită la Christiana, despre care ne-a vorbit maica Dositeea, înțelegem că ascultarea are o dimensiune exterioară, de lucrare evidentă, văzută, și o dimensiune interioară, tainică, a sufletului legat de Dumnezeu prin rugăciune, prin trăire. „Părintele Arsenie Boca spunea că de la «așezământul inimii în Duhul lui Dumnezeu izvorăște toată purtarea monahului către cele dinafară, iar cele dinafară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru»”, ne mărturisește maica Dositeea, în timp ce vizităm căminul. Cu alte cuvinte, ceea ce se împlinește aici înseamnă atât slujirea bătrânilor, a celor bolnavi, a omului ca trup și suflet, cât și alinarea suferințelor lui sufletești, ca suport pentru o bună recuperare fizică. „Dragostea și bunătatea pe care le dăruim noi aici sunt răspunsuri la iubirea pe care ne-o oferă Dumnezeu nouă. Cel care a legat îngrijirea bătrânilor de viețuirea monahală este Sfântul Vasile cel Mare. De ce a făcut aceasta? Pentru că el, vizionar fiind, știa ceea ce noi, monahii, vom descoperi prin lucrare. Dumnezeu a rânduit o tainică și simbolică legătură între călugăr și bătrânețe. În limba greacă, substantivul «călugăr» înseamnă «bătrân frumos»; în limba slavă, «stareț» înseamnă «bătrân». Iar termenul de «monah», deși înseamnă «singur», solitudinea lui nu se referă și la singurătatea omului bătrân, ci la faptul că monahul este singur pe drumul inimii sale, împreună doar cu Dumnezeu”, ne mai spune maica Dositeea.
Bătrânețea, cale a sfințeniei
Cele 29 de vârstnice îngrijite la Christiana se bucură de roadele evlaviei maicilor la Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești, ale cărui moaște, dăruite mănăstirii de vrednicul de pomenire Teoctist Patriarhul la 1 iunie 2002, ocrotesc așezământul. Sfântul a avut o trăire sufletească rară. A fost un călugăr îndrăgostit de viața interioară, de rugăciune, fiind din acest motiv un model de urmat. Ca toți monahii de altfel, și maicile de aici au în practica vieții curente rugăciunea și cugetarea la moarte. Iar bătrânețea este de obicei vestitoarea apropierii vremii trecerii la veșnicie. Totodată, bătrânețea, ca și monahismul, este o cale de sfințenie. „Unui bătrân, ca și unui monah, i se cere viață curată, de sfințenie. Aceasta nu trebuie să fie doar așteptare, ci și naturalețe, firesc al viețuirii. Este trist când un călugăr abdică de la calea lui. La fel de trist este și pentru omul care înaintează în vârstă fără să dobândească înțelepciune și sfințenie. Pentru călugări, veșmintele simbolizează trăire în curăție și smerenie. La bătrâni, căruntețea îi obligă să învețe că viața și gândurile trebuie să le fie curate precum culoarea părului lor. Este nefiresc să vezi o persoană cu părul alb și cu gânduri negre. Chemarea noastră, cea monahală, și cea a bătrânilor sunt foarte asemănătoare. Valabilă însă și invers: chemarea bătrânilor este asemănătoare cu a noastră. Toți suntem îndemnați la sfințirea vieții prin unirea cu Dumnezeu. Depinde fiecare cum își împlinește această chemare. Noi, călugărițele, facem aici o ascultare, îi slujim pe bătrâni și ne rugăm pentru ei. La rândul lor, cei îngrijiți de noi se smeresc, ne primesc ajutorul și se roagă asemenea îngerilor lui Dumnezeu. Rugăciunile lor atrag în casa noastră binecuvântarea Lui. Vârstnicii care nu se roagă trăiesc într-o frică permanentă de moarte și sunt triști. Pe aceștia îi ajutăm în primul rând medical. Așa capătă și ei încredere în noi, chiar dacă unii vin aici nu neapărat din considerente religioase, ci pentru probleme medicale. În momentul în care văd că noi le acordăm ajutor dezinteresat, fără atitudini disprețuitoare, capătă încredere în ei și în noi și se apropie de Biserică. Am avut asemenea persoane care treptat-treptat au ajuns să se spovedească la părintele Ghenadie Joița, duhovnicul mănăstirii noastre. Pe mine mă fascinează voia lui Dumnezeu, Care ne-a pus pe noi, monahiile, într-o astfel de ascultare. În cei 20 de ani de când mă aflu în această slujire am tot descoperit câte ceva din taină. Și am înțeles că noi, călugărițele, locuind cu bătrâni sub același acoperiș, ajungem la o formă de întrajutorare. Noi «ne folosim» de ei ajutându-i, inspirându-ne din felul în care ei abordează bătrânețea, smerindu-ne și devenind mult mai bune, iar ei beneficiază și se bucură de ajutorul nostru. Din punct de vedere ascetic, bătrânețea este uimitoare. Ea potenţează lipsa formelor de nevoință, a metaniilor, a postului, poate nu și a rugăciunii. Din perspectiva dogmei creștine, bătrânețea este o binecuvântare. Dar nu toți au parte de ea. Dumnezeu nu dăruiește bătrânețea tuturor, ci doar unora le ridică nevoirea, viața însăși fiind o nevoință pentru ei. Cei care ajung la o anumită vârstă, și așa le încurajez și pe doamnele de aici, să fie recunoscători lui Dumnezeu pentru binecuvântarea primită și să se pregătească nu numai să-I mulțumească Lui, ci să treacă cu credință pragul veșniciei, pentru că bătrânețea este o pregătire pentru acest pas. Și mai este un paradox pe care l-am descoperit în slujirea noastră: bătrânii Patericului erau longevivi și viguroși, posteau mult, aspru, munceau, se rugau. Bătrânii noștri au hrană din belșug, beneficiază de toate procedurile medicale, călătoresc și, totuși, îmbătrânesc repede, memoria li se diminuează și mor la vârste nu foarte înaintate. Înțelegem așadar că trăirea duhovnicească este cea care întărește viața trupului, și nu invers. De aceea, menirea bătrânului este sfințenia. Înainte, bătrânețea era sinonimă cu aceasta și asociată cu practicarea virtuţilor. În acest punct încercăm să-i aducem pe vârstnicii noștri, învățându-i cum să îmbătrânească! Unii dintre ei au fost foarte implicați în viața activă, iar acum fac eforturi să-și conserve o tinerețe care nu le mai aparține. Neacceptând bătrânețea dată de Dumnezeu ca binecuvântare, ei devin mai fricoși în fața morții. Pe aceștia, în special, încercăm noi să-i încurajăm, să-i învățăm că un vârstnic îmbătrânește frumos doar dacă ține cont și de ce se întâmplă în jurul lui. Dacă iese din carapacea lui de egoism. În momentul în care vezi că mai e cineva care suferă lângă tine, încearcă să-l ajuți, să i te dăruiești cât poți, cât îți permite vârsta. Și dacă faci așa, simți cum ți se conturează un alt chip: cel frumos, plăcut lui Dumnezeu”, ne mărturisește maica Dositeea din tainele pastorației bătrânelor de la Christiana.
Viață, speranță, pace
Străbatem holuri, pășim din biserică printr-o ușă în căminul de bătrâni, legătură directă între transcendent și om, între rugăciune și bătrânețe, între Dumnezeu și lume, deschidem uși, vizităm dormitoare, admirăm aparatura modernă din cabinetele medicale în care starea de sănătate a celor 29 de femei în vârstă este permanent controlată, monitorizată, tratată. Poposim apoi în sălile în care se desfășoară activități educaționale, religios-medicale, lucru manual și desen, spații în care se fac repetiții pentru colinde, pentru cântări patriotice, astfel încât bătrânele să iasă din carapacea în care vârsta le-a închis, să-și serbeze în comuniune zilele onomastice și cele de naștere, să se plimbe în aer liber în curtea complexului, să se pregătească pentru excursii, să participe și să devină parte a vieții spirituale, duhovnicești și a celei liturgice care se desfășoară în mănăstire, să se bucure. Ocolim scaune cu rotile, răsfoim cărți în biblioteca mobilă, urcăm și coborâm cu liftul încărcat de magneți lipiți pe oglinzi, aduși din toată lumea, ne închinăm la icoanele din dormitoare, mângâiem cu privirea chipuri de bătrâne, le ascultăm poveștile vieților lor pline de încercări, suferințe și singurătăți. Aici totul este lumină și viață. Chiar și în cele mai ascunse unghere ale nevăzutului. Speranță. Împăcare. Pace. Așa că nu este de mirare că într-un asemenea loc se petrec și minuni.
Ecaterina Ghica, din București, are 85 de ani. A fost lector la Editura Academiei, unde a citit mii de manuscrise și cărți. Când a ajuns aici, nu vedea aproape deloc. Pe la toți medicii la care fusese i se spusese că dacă se va opera avea să orbească. Maicile au dus-o la operație și acum vede, deși i-a fost extirpat cristalinul de la ambii ochi. O adevărată minune! „După ce Dumnezeu mi-a redat vederea, mă simt splendid! Dimineața merg la slujbă, la prânz la masă, apoi citesc ceea ce nu citeam înainte, adică lucrări duhovnicești. Cam așa trece ziua. Prezentul pe care îl trăiesc m-a introdus într-o lume despre care nu știam și nici nu eram foarte interesată să aflu prea multe înainte. Când l-am citit însă pe Sfântul Ioan Gură de Aur m-am făcut așa de mică... Am început să plâng și mi-am dat seama că toată viața ar fi trebuit să fiu așa”, ne mărturisește doamna Ecaterina.
Lavinia Miculescu are 73 de ani, este din Vulcana Băi, județul Dâmbovița, dar a locuit în București. A ajuns aici în luna august a anului trecut. Când avea opt luni, a rămas fără laba piciorului drept, ruptă de un porc care a încercat să o mănânce. A fost salvată de un văr mai mare. „Așa a vrut Dumnezeu. Am crescut până la șase ani târându-mă, apoi tot schimbând proteza an de an până la maturitate. Am absolvit un liceu, m-am căsătorit și am un copil. Am muncit 24 de ani în mai multe magazine de flori. Făceam aranjamente florale frumoase și mulțumeam pe toată lumea. Într-un fel, Dumnezeu a compensat suferința mea, prin puterea pe care mi-a dat-o de a dărui frumos și bucurie semenilor. Acum sunt mulțumită sufletește. Aici mă simt foarte bine și m-am apropiat și mai mult de Dumnezeu”, ne spune aceasta.
Silvia Nica are 92 de ani și este din Sibiu. A fost funcționară la OJT Sibiu. A venit la Christiana acum doi ani. „Aici am fost pusă pe picioare, pentru că am fost adusă cu targa. Am călcat pe ceva acasă la Sibiu și am căzut pe scări de la parterul blocului până la subsol! Nu credea nimeni că o să mă mai fac bine. Dar Dumnezeu și maicile m-au pus pe picioare. Nu știu cum să le mulțumesc”, ne povestește doamna Silvia.
Am plecat de la Christiana impresionați de cele văzute, mai liniștiți și mai bogați sufletește, rugându-ne ca Dumnezeu să ne dăruiască și nouă, la vreme, bătrânețea ca o binecuvântare.