Mănăstirea Cornu, la ceas de așteptare și colind

Urcăm tăcuți drumul șerpuit ce duce în vârful dealului. Înaintăm prin ceața groasă încercând sensuri și înțelesuri nebănuite ale căutării. Deodată, o poartă. Cobor, o deschid, mă așez apoi în mașină lângă colegul meu și mergem mai departe, dincolo de cețuri, dincolo de lume, dincolo de dincolo, unde o liniște, aproape materială, ne așază ființa într-o pace desăvârșită, ca un punct și o luare de la capăt. În acest hotar, biserica, suspendată parcă de cer, ni se dezvăluie ca un colind. Ca o întâmpinare a Nașterii Pruncului Iisus. Așa am descoperit noi Mănăstirea Cornu.

Departe, foarte departe, un clopot nevăzut vestește ceasul rugăciunii. E toamnă târzie. Prin lăstărișuri, vrăbii gureșe topesc înserarea într-o gâlceavă aprinsă, iar de după dealuri, cețuri vălătucite se rostogolesc spre văi, vestind zăpezi apropiate și așteptări. E Postul Crăciunului. Spre peștera Nașterii Domnului din Betleem au pornit deja magii și colindătorii, lumea își pregătește straiele noi, pe care le va îmbrăca în noaptea în care timpul se oprește, făcând loc în istorie Celui ce tocmai Se naște pentru a o mântui. Iar noi trăim acest moment al începutului urcușului spre clipa aceea, la Mănăstirea Cornu, din Arhiepiscopia Bucureștilor, deasupra cețurilor, departe de noi înșine, sperând, dorind o necesară regăsire de sine, un început nou, curat și, mai ales, fără de provocările vremurilor ce ne apasă.

Întemeierea obștii mănăstirii

Aici, pe plaiuri prahovene, unde rânduit-a Domnul să se ridice mănăstire, istoria poartă chipul dorului și rugăciunilor oamenilor din zonă, care au îngăduit, în 2003, zidirea ei în vârful dealului Podu-Lat, sub streașina Munților Baiului, la cumpăna apelor, între salcâmi și corni, în locuri vechi de rugăciune și nevoire. Iar dacă s-a ridicat la început bisericuța, în primăvara anului 2008, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a binecuvântat viețuirea de obște a maicilor, punând mănăstirea sub ocrotirea celui mai iubit ucenic al Mântuitorului: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan.

„Scriitoarea Aurora Cornu, a doua soție a lui Marin Preda, a avut gândul să ridice mănăstirea cu banii obținuți din vânzarea casei mamei sale, pe care o chema Eufrosina, pentru a o pomeni astfel. De aceea așezământul nostru are și hramul «Sfânta Cuvioasă Eufrosina». În 2008, a venit aici părintele Arsenie Muscalu, cu opt surori și cu maica stareță Parascheva Bâgu, pe care am urmat-o eu la conducerea obștei acum patru ani, când cuvioșia sa a suferit un grav accident. Așa s-a întemeiat obștea, care numără în prezent 32 de maici și surori”, ne mărturisește maica stareță Petronia Niță.

Harul postului și al sărbătorii

Veniserăm la Cornu, la ceas de înserare și vreme de post, să aflăm dacă lumea prezentului mai poate gusta din liniștea ­pustiei și dacă urcușul spre ziua cea mare a Nașterii Domnului ne mai umple de taină și bucurie. Așa că am îndreptat dialogul cu maica stareță spre aceste căutări.

„Deși suntem aproape de comuna Cornu, da, noi, dar și cei care ne vizitează, trăim liniștea mănăstirii, dar și încercările ­pustiei. Puținii pelerini care ajung la noi caută și ei rugăciunea și cuvântul părintelui Arsenie Muscalu, părintele nostru duhovnic. În prezent se efectuează lucrări la biserică și este un pic de zgomot, dar în general este liniște. În lume, fiecare își trăiește timpul și viața personală după propria-i rânduială. Noi, având însă viață de obște, sigur, urmăm rânduiala acestui mod de comuniune mănăstirească. Vara, batem clopotul de trezire la ora 5:00, pentru că slujba începe la ora 6:00. Maicile care sunt de rând la bucătărie merg acolo să pregătească mâncarea, apoi vin la slujbă. După servitul mesei, fiecare își face ascultarea. Cele care se îngrijesc de animale și păsări, pentru că avem două vaci și peste 30 de găini, merg la sectoarele respective”, ­ne-a explicat maica Petronia.

Stareţa ne spune că viaţa în mănăstire este expresia unei ­libertăţi interioare.

„Ca să poți să-ți duci viața în mănăstire, trebuie să ai vocație și dorința de a-i sluji astfel lui Dumnezeu. Dacă nu ai această vocație, totul se poate transforma într-o dureroasă ratare. De aceea, cel care a avut decepții în lume, cred eu, nu poate să trăiască aici. Deși vine cu toată libertatea, se va simți constrâns. Dar dacă vine din dorința de a fi permanent cu Dumnezeu, nu numai în biserică, simțindu-I prezența continuu, altfel se așază lucrurile și viața. Da, postul și apoi sărbătoarea Nașterii Domnului, care se apropie, ne ­cuprind în harul lor pe toți cei care Îl iubim pe Mântuitor, Cel care ne poartă în tot ceea ce facem. ­Sigur, sunt și ispite, dar cine își mărturisește curat gândurile și viața înaintea duhovnicului este permanent liniștit și are bucurie în tot ceea ce întreprinde. Cine ascunde ceva trăiește îngândurat. Nu simte pacea și liniștea nici în mănăstire, nici altundeva”, a ­exprimat maica stareță.

A intra în ascultare de Dumnezeu

Am întrebat-o apoi dacă lumea prezentului mai este pregătită să trăiască o minune și mi-a răspuns:
„Nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Eu nu am căutat niciodată minuni, dar, ca oricare om, am avut și eu anumite trăiri ce se pot încadra în această categorie. Ele sunt personale și nu pot fi exprimate. În lumea aceasta rătăcită și rătăcitoare, eu cred că minunile există și pot fi trăite. Sunt atâtea exemple, cum sunt cele care s-au săvârșit la mormântul cuviosului părinte Paisie Aghioritul, spre exemplu. Eu cred în aceste minuni, căci ele, dacă sunt, nu pot veni decât de la Dumnezeu. Acestea țin credința vie în sufletul oamenilor. Dacă există duhovnici buni, și oamenii se pot schimba. Ei intră în ascultare de Dumnezeu. Dacă ucenicul este ascultător, îl face pe duhovnic sfânt. Și invers. Și, da, astfel, lumea aceasta rătăcită și rătăcitoare, de ce nu, poate trăi și înțelege minunile lui Dumnezeu. Cu atât mai mult minunea Întrupării și Nașterii Lui”, ne-a mai spus maica stareță Petronia Niță.

După vreun ceas, am coborât spre poalele dealului, pe același drum șerpuit, intrând în lumea noastră orizontală, plată, uitucă și indiferentă. Ceața se risipise, vrăbiile se liniștiseră și ele, iar acolo sus, lumânările se aprinseseră, candele pâlpâiau, căci obștea se așezase la rugăciune. Pe cer, o stea strălucea mai tare decât toate. Și noi, urmărind-o, știm că se-ndreaptă spre Betleem...