Mănăstirea din inegalabilul ţinut al Casienilor

Pe cât te adânceşti în duhul ziditor al începutului nostru creştin, pe atât te descoperi ancorat în căutările prezentului, vizitând Mănăstirea „Sfântul Cuvios Ioan Casian“, din Arhiepiscopia Tomisului. Iar cuvintele sfântului, „Atât va merita să fie auzit şi să obţină cel ce se roagă, cât va crede că Dumnezeu îi poate da“, te aşază în măsura şi echilibrul rugăciunii. În acelaşi duh se rânduieşte şi nevoirea, dar şi lucrarea monahilor de aici.

Frumuseţea tulburătoare, dar austeră, a unei zile de toamnă încă strălucitoare, transformă pelerinajul la Mănăstirea din „Ţinutul Casienilor“, din centrul Dobrogei, într-o tulburătoare trăire. Pentru că aici nu istoria, nu peisajul, nici măcar chipul zilei te marchează, ci duhul locului. El te „hrăneşte“, el te incită la căutare, el te coboară şi te ridică prin meditaţie la cer. În acest spaţiu, cuvintele se împuţinează, lăsând tăcerea să lucreze în voie. Aşa poţi, după o vreme, să te regăseşti şi să vezi în ce măsură te-ai rugat, ca să primeşti.

Duhul peşterii sfinţitoare

Pe un pinten de deal, strălucitoare ca o cetate de piatră, mănăstirea se vede de departe, din orice punct ai privi-o. În 2003, după 1.600 de ani de când Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman părăsiseră Dobrogea, în apropierea locului lor de nevoinţă, în „Hotarul Casienilor“, cum se identifică locul într-o inscripţie săpată în stâncă pe vremea sfinţilor, s-a aşezat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, piatra de temelie a noii mănăstiri. De atunci, aici se zideşte continuu, atât piatra, cât şi sufletul. S-a pornit de la un container în care s-a slujit o vreme şi s-a ajuns mai întâi la un paraclis luminos din piatră, iar astăzi la o impunătoare biserică, clădire care mai are puţin şi va fi finalizată.  Deopotrivă au crescut în nevoire şi părinţii de aici, care încearcă şi chiar reuşesc să poarte spre miezul acestui mileniu însingurat mesajul celor care le călăuzesc drumul: Sfinţii Casian şi Gherman. Lucrare spornică, dar nu uşoară, căci dincolo de calea indicată de cei doi aici se munceşte foarte mult cu tinerii. Poate din acest motiv s-au ales încă două hramuri mănăstirii, „Sfinţii Martiri Brâncoveni“ şi „Duminica Sfinţilor Români“, ca să nu se uite, să nu se piardă prin veacurile ce vin, jertfa, moştenirea spirituală pe care am primit-o noi, românii, de la aceşti nevoitori ai primelor veacuri creştine.

Am pornit spre peştera Sfântului Casian însoţiţi de părintele arhimandrit Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, care ne-a fost ghid, ca om al locului, în lungul nostru pelerinaj dobrogean. Împreună am urcat în peşteră, am aprins lumânări şi am rostit o rugăciune acolo unde am simţit că totul este duh lucrător. Am coborât apoi spre stânca inscripţionată, pentru ca să urcăm după aceea spre mănăstire, intrând frontal pe sub poarta de lemn, mai luminaţi şi mai uşuraţi la inimă.

Comunicare şi cateheză

Am lăsat la final întâlnirea cu părintele Iustin Petre, pe care l-am rugat să  ne vorbească despre tineri. Căci mănăstirea aceasta este un fel de şcoală a tinerilor.

 „Suntem aici cinci vieţuitori, trei ieromonahi, un ierodiacon şi un frate. Toţi cu preocupări intelectuale. Părintele Ioan Bute a editat două volume de poezie, teza de licenţă şi o culegere de cugetări teologice; părintele Gherman a tipărit un volum de poezii. Mai avem un frate, fost jurnalist, Cornel Galben, care este eseist. A sluji în «hotarul Casienilor» este minunat, pentru că locul acesta are duhul lui. Parcă ar fi din altă lume, dintr-un trecut îndepărtat, care te rupe de accentele civilizaţiei moderne. Iar peştera, în care s-au nevoit călugări din secolul al IV-lea până în secolul al XII-lea, are o încărcătură deosebită. Ori de câte ori săvârşim Sfânta Liturghie acolo, ne întoarcem în mănăstire schimbaţi. La fel şi creştinii care vin cu noi în peşteră, unde slujim când avem aici tineri în taberele pe care le organizăm şi în ajunul hramurilor. Dorim ca mănăstirea noastră să devină una a tinerilor. De aceea am înfiinţat la Constanţa «Asociaţia Tinerilor Ortodocşi Români», pentru tineri de liceu. Mai există filiale la Năvodari şi la Medgidia, precum şi în alte locuri din ţară. Aceşti adolescenţi ţin legătura, comunică foarte mult între ei. În vara aceasta am avut o tabără în care am discutat despre frică. Aceste forme de comunicare au un evident caracter catehetic. Părinţii din mănăstire discută cu ei, facem pelerinaje în alte aşezăminte din eparhie şi multe alte activităţi. Tinerii rămân foarte marcaţi, lucru dovedit şi de surprinzătoarele lor mărturisiri exprimate în scris, din care înţelegem modul în care se raportau la viaţa monahală, la Biserică, înainte, şi ce au descoperit după aceste întâlniri, care îi fac să se identifice, sufleteşte, cu viaţa Bisericii, componentă fără de care nu mai pot trăi. Biserica le oferă un spaţiu de manifestare intelectuală, culturală, duhovnicească, pe care nu au cunoscut-o înainte. De aceea au crescut foarte mult, comunică mai uşor între ei, dar şi cu tinerii din alte ţări. Anul acesta, spre exemplu, au mers în Franţa, în Portugalia, au cunoscut foarte mulţi episcopi ai Bisericii noastre, participă la diferite conferinţe. În acest fel devin într-un fel şi ei misionari, responsabili, capabili să se organizeze şi să se pregătească pentru viaţă. Să poată întemeia familii curate, să-şi educe copiii în spiritul credinţei şi moralei noastre creştine, aducând echilibru şi linişte în societate, în vremuri nu tocmai uşoare“, ne-a mărturisit părintele stareţ Iustin.

„Atât va merita să fie auzit şi să obţină cel ce se roagă, cât va crede că Dumnezeu îi poate da.“ Acesta este crezul cu care şi aceşti tineri s-au aşezat cu vieţile lor în măsura rugăciunii, primind, iată, răsplată de la Milostivul. Pentru că ei, aşa cum spune Sfântul Cuvios Casian, au învăţat de la părinţii mănăstirii că „niciodată n-am făcut voia mea şi nici n-am învăţat pe nimeni ceea ce n-am făcut mai înainte“.