Mănăstirea Slatina, un lăcaş voievodal
Cuvântul slavonesc al toponimicului ar tălmăci înţelesul de loc sărăturat. Pesemne, asta o fi fost în vechimea vechimilor. Apa Suhăi Mici, ce se sloboade dinspre Negrileasa şi se varsă la Mălini, în Suha Mare, afluentul Moldovei, e limpede, străluminată, de poţi vedea, când nu se scutură ploile cele mari, nu doar zvâcnirea scânteietoare a mrenelor şi clenilor, ci şi mişcarea firelor de nisip din afund de albie. La fel de curate şi dulci sunt şi pâraiele ce coboară de pe versanţi. La Slatina ajungi după ce-ai străbătut un tăpşan smălţuit, aşternut de îndată după ieşirea din Pâraie, sat al comunei Mălini. Dar odată intrat în Drăceni, aşezare numită azi Slatina, reşedinţă de comună, după numele mănăstirii, constaţi că pământul urcă în straie păduroase aproape de cer. Maiestuozitate, dar şi tihnă împărtăşită, mai ales de poienile luminoase şi molatice. Însă, fără a fi spăimoase, dimpotrivă primitoare, locurile au o aură de singurătate, de sihastră întemeiere. Însuşi faptul că drumurile se înfundă după Găineşti, ultimul sat al văii, de unde începe codrul întunecos al Negrilesei, este, de asemenea, grăitor.
Această atmosferă de izolare, de împăcare şi frumuseţea şoptită a tărâmului au cântărit mult, desigur, în hotărârea domnitorului Alexandru Lăpuşneanu de ctitorire, în aceste sălbăticii, a celei mai însemnate zidiri bisericeşti şi monastice a domniilor sale. Îşi rânduia loc de rugăciune, de retragere în pădurile ferite de vuietul lumii. Uita şi se tămăduia aici de intrigile shakespeariene, în care el însuşi se ţesuse.
Ţinea să înalţe ofrandă Domnului, cerându-I îndurare pentru grelele sale păcate, şi zidise lăcaş nu fără seamăn, dar cu nimic mai prejos de cele ale înaintaşilor. A început zidirea bisericii în 1554, în prima sa domnie. Peste patru ani, în 1558, a târnosit-o cu fast, într-o slujbă cu un sobor ce număra sute de preoţi. Biserica era zveltă, înaltă, se întrecea cu muntele prin tăietura specifică artei moldoveneşti. Turla semeaţă domina acoperişul aidoma unui călăreţ ridicat într-o şa împărătească. Lăuntrul era încăpător, cu împodobiri de preţ, de la icoane la candelabre, sfeşnice, candele, alte obiecte de cult, dăruite generos de ctitor, de soţia sa, Ruxandra, care voiseră ca sfântul lăcaş să fie unul strălucitor. Izbutiseră. De altfel, întreg ansamblul fortificat respira prin fiecare por echilibru, armonie. Palatul se umilea în faţa bisericii, dar mărturisea o distincţie princiară în austeritatea sa manifestă.
Aşezământul mănăstiresc, în care însuşi domnul a trăit un an, ultimul al vieţii sale tumultuoase, dramatice, după ce cunoscuse taina călugăriei, sub numele de Pahomie, avea cuvioşie şi o înţeleaptă rânduire. Lângă florile de piatră înfloreau, înmiresmate şi dătătoare de bucurie, florile traiului monahal. O amprentă puternică, de neşters, ce va fi marca mănăstirii în toate timpurile şi în vremea tuturor vieţuitorilor, fie călugări, până în 1960, când aşezământul a fost închis de comunişti, fie maici, care au redeschis chinovia în 1962.
Această ambianţă, înfiorată de rugă, mărinimie, cărturărie, a fost aceea care l-a făcut pe mitropolitul luminat al Moldovei, Veniamin Costachi, să se retragă la Slatina, după decepţiile ce-l copleşiseră în ultimii ani ai păstoriei sale. A trăit la Slatina, în sfinţenia locului, între 1842 şi 1846, şi a fost îngropat lângă biserica lui Alexandru Lăpuşneanu. Osemintele au fost apoi, în 1886, strămutate la Iaşi, în Catedrala mitropolitană, al cărei ctitor fusese.
Faima de binecuvântat loc de pioasă închinare i-au dat-o monahi ca Ilie Cleopa, stareţ în anii â50, Paisie Olaru, Emilian Olaru, Gherasim Câmpanu, Petroniu Tănase, Andrei Scrima, Daniel Sandu Tudor, Dionisie Udişteanu, Dosoftei Moraru, Antonie Plămădeală, Partenie Ciopron, Adrian Hriţcu. Fiinţa aici, la Slatina, în taina tainelor, o veritabilă Academie Ortodoxă, de eclatanţa celor mai vestite centre de reflecţie cărturărească şi religioasă. Unele dintre acestei figuri exponenţiale ale monahismului românesc erau şi oameni ai scrisului cel meşteşugit, animatori ai mişcării "Rugului aprins".
Mănăstirea Slatina este "păstorită" de decenii cu vrednicie de maica stareţă Evelina Tănase, un giuvaier al unui meleag hărăzit cu farmec. Maica Evelina, în care regăseşti dârzenia femeii de la munte, a insuflat obştii sale de patruzeci şi cinci de călugăriţe respectul pentru marea tradiţie mănăstirească a Slatinei, tradusă în temeinicia vieţii monahale, în cultul curăţiei sufleteşti, în grijirea plină de iubire a moştenirii patrimoniale şi în preocuparea de sporire a zestrei ce i-a fost dată.
Toate sunt la locul lor aici, în bună stare, sclipind ca şi cum abia ar fi ieşit din mâna măiastră a meşterului. Simţi că la Mănăstirea Slatina te găseşti sub puterea frumosului, te stăpâneşte fiorul tămăduitor al credinţei. E acel loc despre care Nicolae Iorga spunea inspirat că din când în când şi lui Dumnezeu I-ar plăcea să Se odihnească. Maicile Slatinei îţi oferă, generos, o lecţie de vrednicie, din care avem de învăţat spre a-i contamina şi pe alţii. Îi îndemnăm să vină aici să se cuminece, şi apoi să lucreze aidoma în casa şi grădina lor.