Mănăstirea sufletului meu

Aşa cum fiecare din noi îşi caută în viaţă locul care să-i dea senzaţia de "acasă", un creştin caută, îşi alege biserica în care sufletul lui să se simtă aproape de Dumnezeu şi pe care să-l împodobească cu dragostea şi credinţa Lui. Pentru mine acest loc este Mănăstirea Radu-Vodă.

Lăcaş de cult binecuvântat în care începe o întreagă istorie şi taină duhovnicească, mănăstirea este o oază de senin şi pace pe care nu te aştepţi s-o găseşti într-un spaţiu înconjurat de atâta mişcare şi zgomot. Biserica se descoperă ochiului după ce urci dealul împodobit veşnic de o parte şi de alta cu florile caracteristice fiecărui anotimp. La jumătatea drumului, paşii se opresc spre închinăciune înaintea unei troiţe din lemn, simplă şi marcată de intemperii. Cu cât te apropii de lăcaşul de cult, mersul devine şovăielnic, pentru că întregul aşezământ poartă o aură de mister prin felul în care ascunde în cutele timpului vieţi apuse de domnitori şi slujitori ai bisericii, readuşi din uitare în slujbele zilnice de pomenire. Această aură te face să pătrunzi cu sfioşenie pe uşa masivă şi impunătoare de cetate medievală, în lumea de neclintire şi calm aşternută peste oamenii îngenuncheaţi în rugăciune. Înăuntru domneşte o semiobscuritate caldă cu miros de tămâie în care pâlpâirea lumânărilor aprinse la icoane reprezintă arderi ale sufletelor ce trec pe aici. În timpul slujbei, într-o deplină abandonare a fiinţei lor, oamenii se roagă încet, şoptit, murmurat sau glăsuit după cum o cere ritualul liturgic. În partea dreaptă, lângă o candelă de veghe care nu se stinge niciodată un şir de oameni cu capetele plecate în reculegere îşi aşteaptă rândul la racla ce adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie Taumaturgul (Vindecătorul), Cel ce nu o dată cu puterea rugăciunii şi a harului dumnezeiesc a înfăptuit adevărate minuni de vindecare a trupului şi a sufletului omenesc. Tot ce străbate cugetul: gânduri, dorinţe, rugi de iertare şi pocăinţă, temeri şi sentimente sunt strigăte neauzite de ajutor către Părintele Ceresc. Slujba ia sfârşit, dar multă vreme liniştea şi nemişcarea dăinuie ca şi când undeva ceremonia sfântă continuă. Cei prezenţi se simt despovăraţi de griji, greutăţi, dureri şi nesiguranţă, curăţaţi de zgura urâtului şi le este greu să iasă din această stare. Îşi fac o ultimă cruce, se miruiesc şi închid în sine bogăţia de trăiri ale cucerniciei..., apoi pleacă cu aceiaşi paşi şovăielnici înapoi, în lumea reală încărcaţi cu bogăţia credinţei.