Mare păstor și inspirat mărturisitor al Treimii

Sfânta Evanghelie rânduită de Părinții Bisericii spre a fi citită în ziua cinstirii marelui Ierarh Spiridon ne așază înainte, cu adâncă înțelepciune, chipul lucrării sale sfinţitoare și al slujirii sale pline de har. Această rânduială liturgică nu este întâmplătoare, ci descoperă legătura profundă dintre viața Sfântului Spiridon și lucrarea vindecătoare a Mântuitorului Hristos.

Evanghelia ne amintește că Domnul, în timpul vieții Sale pământești, a săvârșit numeroase tămăduiri, împărtășind această putere dumnezeiască și ucenicilor Săi. Totodată, Fericirile rostite de Hristos pun înainte acele virtuți care deschid omului calea către viața veșnică. Suntem chemați să fim săraci cu duhul, blânzi, milostivi și curați cu inima, încredințați fiind că plata celor care au râvnă pentru Dumnezeu este mare în ceruri. Prin urmare, cuvintele Evangheliei devin o adevărată icoană a vieții Sfântului Spiridon, zugrăvită duhovnicește înainte ca biografia lui să fie așternută în scris de contemporanii sau urmașii săi.

În chip minunat, despre Sfântul Ierarh Spiridon ne‑au rămas numeroase mărturii. Aflăm astfel că unul dintre sfinții săi contemporani, Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, i‑a fost apropiat și, conform tradiţiei, chiar prieten. Amândoi s‑au numărat între ierarhii participanți la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Deși despre Sfântul Nicolae s‑a scris relativ puțin și abia după multă vreme, despre Sfântul Spiridon - om simplu la prima vedere, aproape neremarcat de cei socotiți importanți ai epocii - s‑a scris mult și cu evlavie de către mari slujitori ai Bisericii: Sfântul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească, Rufin, Sozomen, Grigorie al Cezareei, Teodor din Paphos și alții.

O parte dintre aceste scrieri s‑au păstrat în cele mai de seamă biblioteci ale lumii. Între ele se află și biblioteca Mănăstirii Megísti Lavra - Marea Lavră de la Muntele Athos, socotită între primele cinci mari biblioteci ale creștinătății, recunoscută pentru documentele de o valoare inestimabilă pe care le adăpostește. Aici se păstrează un manuscris al lui Simeon Metafrastul, datând din jurul anului 1000, în care au fost culese diferite tradiții și izvoare despre viața Sfântului Spiridon. Aceste texte au fost preluate ulterior în Marele Sinaxar al Bisericii Constantinopolului.

Suntem, așadar, binecuvântați să avem la îndemână atâtea documente referitoare la viața, activitatea și minunile acestui mare ierarh, luminându‑ne credința și întărindu‑ne nădejdea.

Imnografii Bisericii glăsuiesc astfel despre el în troparul său: „La Sinodul cel dintâi te‑ai arătat apărător și de minuni făcător, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Spiridon.”

După această mărturisire care îl arată drept un neînfricat apărător al dreptei credințe, sunt amintite, pe scurt, și cele mai cunoscute minuni ale sale: „Cu femeia cea moartă în groapă ai vorbit și șarpele în aur l‑ai prefăcut; iar când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut slujind împreună cu tine.”

Sfântul Spiridon a trăit mai bine de patruzeci de ani într‑o perioadă de persecuții grele, care nu au ocolit nici insula Cipru, locul său de obârșie. Ciprul, așezat la răscrucea dintre Asia Mică, Siria și Palestina, a fost de‑a lungul veacurilor râvnit și stăpânit de romani, bizantini, francezi, otomani și britanici. Totuși, cea mai grea încercare a fost statornicirea creștinismului, prin propovăduirea Apostolului Pavel, a lui Barnaba și, mai târziu, a Evanghelistului Marcu. În jurul anului 60 a fost martirizat Heraclid, iar mai târziu Sfântul Lazăr, prietenul Mântuitorului, cel înviat din morți, care a fost episcop în Larnaca.

Într‑un asemenea loc și într‑un astfel de context istoric, Sfântul Spiridon a vestit Evanghelia nu doar prin cuvânt, ci mai ales prin fapta vieții sale.

Era un om simplu, crescut în rânduiala muncii smerite. În tinereţe fusese păstor de capre și oi. A fost căsătorit, însă soția sa a trecut la Domnul de tânără, iar el a rămas să‑și crească singur fiica, Irina, care a murit și ea de timpuriu. Pe când Irina era încă în viață, o femeie bogată i‑a încredințat spre păstrare multe avuții. De teamă să nu fie furate, Irina le‑a îngropat. După moartea ei, femeia a venit la Sfântul Spiridon cerându‑și bunurile. Neștiind unde se află, Sfântul a mers la mormântul fiicei sale și i‑a vorbit ca și cum ar fi fost de faţă, aievea. Irina i‑a arătat locul unde fusese ascuns aurul, iar femeia și‑a recuperat avuțiile. De aici cuvintele imnografului: „Cu femeia cea moartă în groapă tu ai vorbit”.

Altădată, un om sărac avea nevoie de grâu pentru semănat, dar nu avea banii necesari pentru a procura seminţele. Atunci omul a mers la Sfântul Spiridon. La rugăciunea acestuia, un șarpe s‑a prefăcut în aur, cu care agricultorul a fost ajutat în nevoia sa. După ce s‑a bucurat de o recoltă bogată, omul s‑a întors să‑i mulțumească și să‑i întoarcă darul. Sfântul l‑a dus într‑o grădină și i‑a spus: „Să‑I întoarcem lui Dumnezeu ceea ce este al Lui.” Când aurul a fost aruncat în locul de unde fusese luat, acesta s‑a prefăcut din nou în șarpe. Astfel, Sfântul Spiridon i‑a arătat că lucrurile pot fi binecuvântare sau povară, după cum sunt rânduite și folosite, potrivit sau contrar voii lui Dumnezeu.

La fel se întâmplă și în vremea noastră cu aurul și cu argintul, cu șarpele și cu planurile pe care ni le alcătuim noi, oamenii. Ceea ce astăzi pare folositor se poate dovedi mâine potrivnic, iar ceea ce la prima vedere socotim pierdere se poate arăta binecuvântare, atunci când toate sunt lăsate în mâna lui Dumnezeu și în rânduiala Sa cea necuprinsă.

În ceea ce privește apărarea dreptei credințe, istoria Bisericii a reţinut câteva întâmplări pline de tâlc din viața Sfântului Spiridon. Deși era un om simplu după înfățișare, s‑a dovedit adânc înrădăcinat în credință și luminat de o cunoaștere duhovnicească a tainelor dumnezeiești. Simplitatea sa nu era lipsită de profunzime, ci rod al curăției inimii și al lucrării harului.

Mai mulți istorici atestă prezența sa la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, dar mărturisesc mai ales despre duhul său plin de inspirație dumnezeiască. Un păstor de oi, lipsit de pregătire teologică ori filosofică, a reușit să‑i rușineze pe cei învățați, care se socoteau mari cunoscători ai tainelor Dumnezeirii și care provocaseră tulburare în Biserică prin cuvinte meșteșugite, dar lipsite de adevăr.

Împăratul Constantin cel Mare i‑a convocat atunci pe cei mai mulți dintre episcopii vremii, din pricina unei erezii care pornise din Alexandria și se răspândise cu repeziciune în întreg imperiul. Un nelegiuit cu numele Arie învăța că Iisus Hristos, a doua Persoană a Preasfintei Treimi, nu este de o ființă cu Tatăl, că a fost o vreme când El nu exista și că ar fi doar o creatură, fie ea și superioară. O rătăcire gravă, care tulbura adânc sufletele credincioșilor și amenința unitatea Bisericii.

În cadrul sinodului au luat cuvântul mulți oameni învățați. Între ei se afla și Sfântul Atanasie cel Mare, care pe atunci nu era încă episcop, dar care avea să devină mai târziu biograful Sfântului Spiridon. Erau de față Alexandru al Constantinopolului, Patriarhul Macarie al Ierusalimului și alți mari Părinți ai Bisericii. Însă Sfântul Spiridon, în simplitatea sa luminată, a săvârşit un gest care a rămas înscris în istorie: făcând semnul Sfintei Cruci peste o cărămidă, focul s‑a înălțat spre cer, apa a curs spre pământ, iar lutul a rămas în palmele lui. Cele trei elemente - foc, apă și pământ - au mărturisit într‑o clipă taina cea mare a Sfintei Treimi: trei Persoane și o singură ființă.

Tot Sfântul Spiridon se afla odată împreună cu ucenicul său Trifilie, un om învățat, care a îndrăznit să schimbe unele cuvinte din Scriptură, socotind că nu ar fi potrivite și că el, fiind cultivat, ar avea puterea să le corecteze. Atunci Sfântul Spiridon, în văzul tuturor, l‑a mustrat cu blândețe, arătând că nu se cuvine să schimbăm vreun cuvânt din Scriptură, pentru că acestea sunt insuflate de Duhul Sfânt și primite de Biserică în ascultare.

„Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în Împărăția lui Dumnezeu, iar cel ce nu va face și nici nu va învăța, mic se va chema.” (Matei 5, 19)

Sfântul Spiridon a săvârșit și multe alte minuni. A adus ploaie la vreme după o secetă cumplită, care pârjolise întreaga insulă a Ciprului; a vindecat mulți bolnavi și a înviat fiul unei femei păgâne, care nici măcar nu cunoștea limba greacă. Neputându‑se înțelege prin cuvinte, singurul limbaj dintre mama îndurerată și Sfântul Spiridon au fost lacrimile. Când femeia și‑a văzut fiul înviat, cuprinsă de bucurie și de uimire, a murit pe loc. Însă Sfântul Spiridon a înviat‑o și pe ea, amintindu‑ne prin aceste minuni de lucrările săvârșite odinioară de prorocii Ilie și Elisei.

De asemenea, a adus grâu locuitorilor Ciprului în vreme de foamete, când negustorii ridicaseră prețurile și opriseră vânzarea, arătând prin aceasta că dragostea pentru aproapele stă mai presus de orice câștig. Pentru toate aceste minuni și pentru viața sa plină de sfințenie, Sfântul Spiridon a fost cinstit încă din timpul vieții sale.

A trecut la Domnul înainte de a împlini 80 de ani și a fost îngropat în Biserica „Sfinții Apostoli” din Trimitunda, în partea de nord a insulei Cipru, teritoriu aflat astăzi sub ocupație. Acolo a existat o biserică veche, devenită mai târziu mănăstire, refăcută de două sau trei ori până în perioada cruciaților, ridicată deasupra mormântului său.

În secolul al VII‑lea, când arabii amenințau tot mai mult locurile creștine, după ce cuceriseră Ierusalimul și Țara Sfântă, trupul Sfântului Spiridon a fost găsit întreg. Sfintele sale moaște au fost mutate la Constantinopol, unde au rămas aproape șapte sute de ani, într‑o biserică nu departe de Catedrala Sfânta Sofia, săvârșind nenumărate minuni. Există mărturii care spun că, la procesiuni, un preot purta trupul Sfântului Spiridon în brațe, ca pe un copil, în jurul bisericii sau chiar prin cetate.

După căderea Constantinopolului, în anul 1453, un preot cu numele Gheorghios și câțiva monahi credincioși au hotărât să salveze sfintele moaște. Le‑au ascuns în doi saci cu paie, împreună cu moaștele Sfintei Împărătese Teodora, apărătoarea icoanelor, și le‑au așezat pe un asin. Întrebați ce transportă, răspundeau simplu: „Nutreț pentru animale”. Astfel au ajuns din Constantinopol în Epir și apoi în insula Kerkyra - Corfu de astăzi. Cercetătorii au emis păreri diferite despre anul sosirii în acest loc: unii spun că la treisprezece ani după căderea Cetății, alții că spre sfârșitul secolului al XV‑lea.

Moaștele Sfântului Spiridon au fost așezate, de‑a lungul vremii, în mai multe biserici, până când, printr‑un act testamentar, au intrat în custodia familiei Voulgaris, așa cum se află și astăzi, în apropierea Catedralei Mitropolitane din vechiul port al Kerkyrei. Acolo, în inima cetății, Sfântul continuă să fie prezent și lucrător, ca un părinte viu al locului.

Dintre toţi sfinții Bisericii Eladei şi nu numai, Sfântul Spiridon se bucură de cele mai multe procesiuni: cinci în fiecare an. Una dintre ele are loc în dimineața Sâmbetei celei Mari, în jurul bisericii, însoțind Sfântul Epitaf, într‑o tăcere plină de cutremur și nădejde. Alte procesiuni se săvârșesc la praznicul său, de Florii, la 11 august - în amintirea unei minuni -, precum și în prima duminică din luna noiembrie. Aceste sfinte rânduieli mărturisesc nu doar evlavia poporului, ci și credința vie în ajutorul grabnic al sfântului.

Nenumărați oameni s‑au vindecat cerând sprijinul Sfântului Spiridon, păstor milostiv faţă de cei aflați în suferință și atent cu cei lipsiți, purtând în inimă grija pentru aproapele. Viața sa ne arată limpede că darurile primite nu le păstra pentru sine, ci le socotea bunuri încredințate spre folosul altora. Așa a fost și aurul primit de la Constanțiu, fiul împăratului Constantin, pentru vindecarea sa: aur care nu a devenit prilej de slavă deșartă, ci izvor de milostenie.

Îşi păstra toate avuţiile într‑un cufăr mereu deschis și, când venea cineva să‑i ceară ajutor, îi spunea cu simplitate: „Ia de acolo! După ce îți vei face lucrul, să‑l aduci înapoi și să‑l lași tot acolo.” Pe călători îi primea în casa sa ca pe niște trimiși ai lui Dumnezeu. Când afla de un om bolnav, mergea personal și îi ducea cele de trebuință. Ni se spune că pe mulți i‑a spălat pe picioare, multora le‑a bandajat rănile, arătând o dragoste adâncă, asemenea unui alt samarinean milostiv, mereu atent la durerea celor aflați în suferință. Era, de asemenea, un mare primitor de străini, văzând în fiecare chip omenesc icoana lui Hristos.

De aceea, Părinții Bisericii și, mai ales, cei care i‑au scris viața l‑au comparat cu marii făcători de bine din istoria mântuirii, atât dintre cei apropiați nouă, cât și dintre cei din vechime. A fost asemănat cu Patriarhul Avraam, pentru primirea sa plină de dragoste față de străini; cu Iacob, pentru că a văzut îngerii slujind împreună cu el, așa cum patriarhul a văzut îngerii urcând și coborând pe scara care unea cerul cu pământul; cu David, pentru smerenia sa, dar şi prin îndeletnicirea lor comună, căci, înainte de a fi împărat, David a fost păstor de oi.

A fost comparat și cu Prorocul Ilie, despre care știm că, la rugăciunea lui, Dumnezeu a oprit ploaia timp de trei ani și șase luni. În același chip, la rugăciunea Sfântului Spiridon, după o lungă secetă, Dumnezeu a trimis ploaie peste pământul însetat. Sunt și alte asemănări cu multe chipuri sfinte, care vorbesc despre bogăția darurilor primite de la Dumnezeu și despre curăția vieții sale.

În acest context, şi mărturisirea Sfântului Părinte Cleopa capătă o lumină aparte:

„Dumnezeu m‑a luat de la oi, că am fost cioban mulți ani, și m‑a dus la oile cele cuvântătoare, și iaca m‑a pus să vorbesc, în loc să pasc oile, ceea ce știam mai bine.”

Cuvinte care par să descrie, peste veacuri, și chemarea Sfântului Spiridon.

Se cuvine să mai amintim un lucru deosebit de important: cât de mare este pentru un preot, pentru un monah sau pentru orice credincios conștiința că rugăciunea lui este rostită împreună cu cea a îngerilor. În viața Sfântului Spiridon ni se spune că, într‑o zi, la slujba pe care o săvârșea smeritul episcop, au venit foarte puțini oameni sau, la un moment dat, nu era aproape nimeni. Era obiceiul ca toți cei prezenți în biserică să cânte și să răspundă la slujbă. Dar atunci, când a început slujba, nu avea cine să răspundă.

Și, totuși, paracliserul și cei care îl ajutau au auzit o cântare de o frumusețe nemaiîntâlnită, venind parcă din altă lume. De aceea, Părinții Bisericii au reținut această mărturie în imnografie: „Și când ai cântat sfintele rugăciuni, îngeri ai avut împreună cu tine, slujind, preasfințite.”

Din această credință vie, dar și din înțelegerea adâncă a Părinților Bisericii și a alcătuitorilor Sfintei Liturghii, avem și rugăciunea pe care preotul o rostește în taină înainte de Vohodul Mic, atunci când iese cu Sfânta Evanghelie:

„Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună slăvesc bunătatea Ta.”

Ne rugăm astfel ca îngerii să fie împreună cu noi, să ducă rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu și să ne întărească slujirea.

Așa cum s‑a bucurat Sfântul Spiridon, slujind cu toată inima lui Dumnezeu și fiind ascultat de El, tot astfel se revarsă darurile peste toți cei care îl pomenesc cu credință. Chiar dacă sărbătoarea sa nu este trecută cu roșu în calendar, Sfântul Spiridon rămâne unul dintre marii sfinți ai perioadei de început a Bisericii, ai acelui veac numit pe drept cuvânt „de aur”, la a cărui strălucire a contribuit și el prin vindecări, prin smerenie și prin lucrarea lui Dumnezeu arătată prin mâinile sale. Nenumărate binefaceri se revarsă neîncetat la icoana lui, la sfintele moaște și în bisericile care îl au ca ocrotitor.

Primind şi împărtăşind atât de multe daruri, Sfântul Spiridon adună mulțimi de credincioși chiar și atunci când sărbătoarea lui cade într‑o zi din cursul săptămânii, asemenea unei zile de duminică sau poate chiar mai mult. Sunt sărbătorile de la jumătatea lunii decembrie, care ne pregătesc pentru întâmpinarea Marelui Praznic al Nașterii Domnului: sărbătoarea Sfântului Spiridon, atât de iubită, cea a Sfântului Ierarh Nicolae, una dintre cele mai populare sărbători, și cea a Sfântului Episcop și Mucenic Elefterie, prăznuit la 15 decembrie.

Alături de marile praznice din noiembrie - Sfântul Mare Mucenic Mina și Sfântul Ierarh Nectarie - sau de cele din octombrie - Sfântul Dimitrie și Sfânta Parascheva -, aceste zile sunt așteptate cu multă nădejde, pentru a primi darul și binecuvântarea lui Dumnezeu.

Îl rugăm, așadar, pe Sfântul Ierarh Spiridon să ne ajute pe toți, ca pentru rugăciunile sale Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă darurile care i‑au împodobit viața: credința lucrătoare, dragostea slujirii, atenția față de semeni și inima curată, care îl apropie pe orice om de Dumnezeu.