Mari păstori de suflete care au slujit Mântuitorului pe pământul românesc (III)

Marii păstori de suflete români au fost oameni ai păcii, fii ai lui Dumnezeu, ţinând piept celor care au prigonit Biserica şi au încercat să distrugă spiritualitatea românească.

Unul dintre păstorii care au ţinut mereu deschisă uşa iubirii şi a păcii, cu blândeţea şi milostenia lui, a fost Mitropolitul Iosif Naniescu (1875‑1902), numit de popor „cel sfânt şi milostiv”. Timp de 27 de ani, venerabilul Mitropolit Iosif Naniescu a păstorit cu o rară blândeţe şi înţelepciune Mitropolia Moldovei. Se spunea despre el că era foarte cumpătat şi cu dreaptă socoteală în toate. Dormea puţin şi se ruga mult. În fiecare dimineaţă, când suna clopotul de Utrenie, părinţii de la Mitropolie spuneau că auzeau mai întâi toaca, apoi bătăile ritmice ale cârjei mitropolitului pe mozaicul catedralei.

Patriot cu inima blândă şi mare, a participat la pregătirile ţării pentru Războiul de Independenţă. Timp de doi ani s‑a străduit să‑i îmbărbăteze pe credincioşi şi întregul cler în lupta dreaptă pentru neatârnare naţională şi bisericească. La apelul Mitropolitului Iosif au contribuit cu ajutoare toate mănăstirile şi multe parohii, iar pentru îngrijirea răniţilor au plecat din Moldova peste o sută de preoţi, monahi şi monahii.

Cele mai alese fapte bune ale Mitropolitului Iosif erau însă acestea două: cuvioşia vieţii şi milostenia, avea uşa şi mâna deschise celor neajutoraţi. Pe lângă cerşetorii din oraş, îi ajuta mai ales pe elevii şi studenții săraci. În fiecare an îmbrăca mulţi elevi şi studenţi şi le oferea hrană.

Printre oamenii care s‑au luptat cu opresiunile regimului comunist se numără şi Patriarhul Iustin (1977‑1986), profesor dăruit, restaurator de mănăstiri, un adevărat virtuos al administraţiei şi mare diplomat bisericesc, dar şi iubitor de pace.

Iustin Moisescu a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în vremuri în care stăpânirea îşi reluase atitudinea ateistă, de prigonire a Bisericii. În aceste condiții, când zgomotele buldozerelor se făceau tot mai auzite, Patriarhul Iustin a restaurat multe biserici și monumente istorice pe întreg cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, după ce făcuse acelaşi lucru în Arhiepiscopia Iaşilor, cu ajutorul unor stareţi tineri şi destoinici numiţi de el, care au reuşit mai mult pe ascuns să realizeze lucrările de restaurare şi consolidare.

În cei 57 de ani de activitate ca ierarh, Patriarhul Teoctist (1986‑2007) s‑a preocupat de probleme administrative şi economice, de restaurarea unor monumente de artă bisericească din eparhiile pe care le‑a condus şi de organizarea unor muzee bisericeşti. A trăit bucuria păstoririi şi în vremuri mai bune, când s‑au construit multe biserici şi mănăstiri, s‑au înfiinţat multe centre eparhiale noi şi instituţii bisericeşti, fiind prezent în viaţa societăţii.

Patriarhul Teoctist a fost un arhiereu harnic şi înţelept, care a lucrat pentru păstrarea credinţei şi a valorilor culturale româneşti inspirate de ea. Aşa cum spune chiar el însuşi, ca un adevărat mare păstor: „Mărturisesc acum că numai Dumnezeu ştie cu câtă dragoste şi iubire mi‑am împlinit în viaţa mea, din tinereţe şi până astăzi, îndatoririle legate de Biserica noastră strămoşească”.

La fiecare dintre acești păstori se simte adierea Duhului Sfânt, „ceva de dincolo de lume, ceva inaccesibil nouă, muritorilor obiş­nuiți”. Celor spuse până acum li se adaugă o atitudine, o stare, un duh inefabil al blândeţii, al bunătăţii, al îngăduinţei. Părintele Sofian, de la Mănăstirea Antim, a fost un astfel de chip, un chip al blândeţii prin excelenţă. „Încovoiat de spate în scaunul aşezat lângă uşa diaconească de miazănoapte a bisericii Mănăstirii Antim, Părintele Sofian a primit zeci de ani, seară de seară uneori, ore întregi de fiecare dată, şirul nesfâr­şit de credincioşi la spovedanie”, mărturisea un ucenic. Cei care i se spovedeau spuneau adesea că aveau sentimentul că părintele suferă, se întristează şi că preia situaţia respectivă în rugăciune şi o prezintă Domnului spre rezolvare, oferind tuturor o pildă vie prin purtarea lui. Inima lui, largă şi iertătoare ca a unei mame bune, îi cuprindea pe toţi cei care veneau şi se aşezau sub epitrahilul lui, fără a face nici un fel de diferenţe.

Părintele Sofian Boghiu nu a fost doar preot, duhovnic şi pictor bisericesc, a fost și un om de carte şi de arte, un om care a adunat în sine multe daruri pe care le‑a răspândit cu seninătate, cu blândeţe şi bucurie oamenilor din jurul său.

Cu siguranţă, lista marilor păstori de suflete din poporul român este mult mai mare! Numele şi virtuţile fiecăruia sunt scrise de Dumnezeu în Cartea Vieţii. Această scurtă prezentare nu are pretenţii exhaustive. Ceea ce putem reţine însă este faptul că toţi aceşti păstori de suflete, sfinţi sau oameni chemaţi la sfinţenie, adună de‑a lungul timpului în jurul lor generaţii diferite pentru Împărăţia cerurilor.

Așadar, să luăm aminte la marii păstori de suflete ai poporului nos­tru cum să ne sfințim viața întru Hristos Iisus, Domnul nostru, învățând și împlinind poruncile Lui, apărând permanent va­lo­rile și virtuțile vieții creștine au­tentice, pentru a dobândi pacea și bucuria fără de care viața noas­tră nu poate spori pe calea mân­tuirii. Privind la exemplele aces­tor vrednici de pomenire stră­moși ai noștri care ne‑au în­vă­țat cum se cuvine să bineplăcem lui Dumnezeu, să le aducem și noi astăzi prinos de cinstire, sfin­țind la rândul nostru pe cei în­credințați spre păstorire, în­vă­țân­du‑i cu blândețe cele cuvenite, apă­rându‑i în fața ispitelor și a ne­cazurilor cotidiene, pentru ca și ei să sporească în viața duhovnicească liniștită și pașnică făgă­duită de Domnul nostru Iisus Hristos celor care ascultă și împli­nesc Cuvântul Său mântuitor.