Maria Montessori, o viață dedicată educației

Maria Montessori a fost unul dintre marii pedagogi ai istoriei. O adevărată mamă pentru toți copiii pe care s-a străduit să îi educe. O persoană care a înfruntat toate prejudecățile vremii. Toate aceste trei afirmații sunt adevărate atunci când ne gândim la Maria Montessori și, totodată, atunci când îi elogiem pe cei care s-au străduit să îmbunătățească sistemul educativ și să obțină rezultatele potrivite pentru ca toți copiii de mâine să devină nu doar instruiți într-o știință sau alta, ci să fie cu adevărat oameni.

Primirea femeilor la facultăți cu profil tehnic sau la Medicină, salariile egale între bărbați și femei pentru aceeași muncă, educația copiilor fără apelarea la violență verbală sau fizică, toate acestea constituiau cel mult ipoteze pentru un viitor foarte îndepărtat în anul 1870, atunci când a venit pe lume Maria Montessori. Însă ea a fost cea dintâi care a rupt barierele prejudecății pentru că este nevoie de determinare și stăruință pentru a introduce o schimbare în sistemul reprezentativ. Astfel, încă de la vârsta de 14 ani, tânăra Maria și-a dorit să facă un lucru nemaiîntâlnit anterior: să devină inginer. Așadar, împotriva tuturor prejudecăților și regulii că femeile nu au voie să se înscrie la colegiile tehnice, a dat examenul și l-a luat, determinând conducerea să o accepte ca elevă. La scurtă vreme, însă, a decis să studieze Medicina. La Facultatea de Medicină, desigur, era aceeași situație, așa că aici s-a confruntat inclusiv cu imposibilitatea de a da examenul de admitere. Însă Maria Montessori nu era omul care să se lase biruit de reguli fixe, așa că a participat la toate cursurile ca observator și a cerut să fie primită la examene, obţinând în anul 1896 diploma în medicină și chirurgie. Tot în același an, a cerut la Congresul pentru drepturile femeii, ținut la Berlin, ca salarizarea să fie egală între bărbați și femei dacă munca prestată era aceeași, fapt, de asemenea, nemaiauzit înainte. Impresionată de condiții­le de îngrijire precare ale copiilor cu deficiențe psihice și motorii, Maria Montessori și-a dedicat viața educării și îngrijirii copiilor, întemeind numeroase centre educaționale, intitulate „Casa dei bambini” (Casa copiilor), începând cu anul 1907. De acum înainte și până la moartea sa, survenită în cursul anului 1952, Maria Montessori a publicat, a conferențiat și s-a implicat activ în dezvoltarea pedagogiei la nivel mondial, întemeind astfel de centre și în alte state, de la SUA și până în India.

Revoluționarea disciplinării copilului ca metodă pedagogică

Pentru prea mult timp s-a considerat că violența fizică reprezintă o modalitate de a-l învăța pe copil disciplina. De­sigur, această părere provenea din Antichitate, unde principalul rol al „pedagogului” era acela de a-l admonesta fizic pe copil atunci când acesta devenea indisciplinat la cursuri. Însă, de aici, așa cum remarcă și Maria Montessori în operele sale, s-a creat un veritabil sistem al imo­bilismului, copilul devenind captiv într-o bancă, incapabil să-și manifeste emoțiile în vreun fel și determinat să se comporte „cuminte” într-un fel specific mai degrabă roboților decât ființelor umane. De-abia recent s-a introdus, în special la clasele mici, acea posibilitate de a avea o masă rotundă, la care copiii să se poată vedea reciproc și să colaboreze în proiectele pe care le derulează la ore. Însă Maria Montessori descoperise acest aspect încă de la începutul secolului XX! „Prima noțiune pe care copiii trebuie să o capete pentru a fi disciplinați în mod activ este aceea de bine și rău, iar sarcina educatoarei constă în a-l împiedica pe copil să confunde binele cu imobilitatea și răul cu activitatea, cum se considera până acum, potrivit cu spiritul vechii discipline. Pentru că scopul nostru este să creăm o disciplină a activității, a muncii, a binelui și nu a imobilității, a pasivității. O sală în care toți copiii se mișcă în mod util, inteligent și voluntar, fără necuviințe, ar fi, după părerea mea, foarte disciplinată” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului”, Ed. Didactică și Pedagogică, 1977, p. 96). Toate aceste recomandări nu erau menite să îl transforme pe copil într-o ființă obraznică și lipsită de orice disciplină, ci, din contră, să îi ofere libertatea de care avea nevoie pentru a se dezvolta armonios și, totodată, să ajute la stabilirea diferenței dintre bine și rău în mintea acestuia. Atât timp cât copilul nu cunoaște din experiență care sunt faptele bune pe care trebuie să le lucreze și nu observă, de asemenea, care sunt faptele rele de care trebuie să se ferească, el rămâne vulnerabil în fața diverselor situații cu care se va confrunta în viață. Părinții nu ne pot fi tot timpul alături pentru a ne îndemna ce să facem. „Libertatea copilului trebuie să aibă ca limită interesul colectiv, iar ca formă, ceea ce numim educația bunelor comportări și a atitudinilor. De aceea, suntem datori să-l împiedicăm pe copil de la tot ce poate jigni sau vătăma pe alții sau poate însemna un act necuviincios sau josnic. Orice altă manifestare care are un scop util, oricare ar fi ea și sub orice formă s-ar desfășura, trebuie nu numai să-i fie permisă, dar trebuie să fie și observată de educator: iată punctul esențial” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului”, p. 93). Câteodată, însă, ajungem la situația în care independența copilului este afectată de părinții care nu îl ajută, ci îl transformă într-o ființă incapabilă să se descurce singură.

Independența copilului, o nouă viziune

„Cine este servit, în loc să fie ajutat, este lezat, într-un anumit mod, în independența lui. Acest concept este fundamentul demnității oamenilor. […] O acțiune pedagogică eficace asupra unor copii fragezi trebuie să constea în a-i ajuta să înainteze pe căile independenței, în sensul de a-i iniția în acele prime forme de activitate care să-i facă în stare să se ajute singuri și să nu fie o povară pentru alții din cauza incapacității lor. A-i ajuta să învețe să umble fără ajutor, să fugă, să sară, să coboare scările, să ridice obiectele căzute, să se îmbrace și să se dezbrace, să se spele, să vorbească pentru a-și exprima clar nevoile, să se silească să-și împlinească singuri dorințele – iată educația independenței. Noi îi servim pe copii; acesta este un act de servilism față de ei, nu mai puțin fatal decât un act care tinde să sufoce o pornire spontană, utilă, a lor” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului”, p. 98). Vedem adesea părinți care dintr-o iubire aproape oarbă și o lipsă vizibilă de discernământ își sufocă propriii copii cu tot felul de acțiuni care împiedică dezvoltarea acestora. Îi îmbracă și atunci când sunt mari, le dau mâncare cu lingurița până dincolo de primii ani de școală, îi sfătuiesc cum să-și lege pantofii și după vârsta de 15 ani. În aceste condiții, un copil normal nu are cum să se dezvolte armonios. Există un caz real în care, deși aveam de-a face cu un tânăr de aproape 30 de ani, tot părinții îi puneau în farfurie și îl îndemnau să mănânce ca pe un copil mic și, cine știe, dacă nimeni n-ar fi fost de față, dacă nu cumva ar fi îndrăznit chiar să-l hrănească pe acesta cu mâna lor. Un părinte înțelept însă știe că propriul copil are nevoie să acționeze uneori și pe cont propriu, nu să ia de-a gata orice activitate.