Măriile Lor, Învățătorii…

Reverența din titlu nu este o simplă formulă, deși în ultimul timp ne-am obișnuit să întrebuințăm cuvinte mari, fără ca ele să numească și realități pe măsură. În cazul de față, însă, mai degrabă nu găsim vorbele potrivite care să creioneze un chip, o îndeletnicire, o vocație, de fapt, toate la un loc.

Vorbind despre „Rolul social al învăță­torimei noastre”, în studiul publicat în anul 1921, pedagogul Vladimir Ghidionescu socotea că „învă­țătorul este o rotiţă din mecanismul statului, dar este o rotiţă atât de esenţială, încât bunul mers al celorlalte mai impunătoare roţi atârnă de funcţionarea acesteia mai mici”. Studiind tema aleasă, el consideră că învățătorii sunt singurii care pot „să transforme printr-o educație temeinică, legislațiile de pe hârtie sau organizările aparente, în bune deprinderi sau fapte morale, de ordin politic și social”. Pedagogul amintit mai sus propune așadar nu doar un învățământ teoretic, ci „o adevărată educație cetățe­nească a maselor populare sătești și orășenești”, care s-ar putea desfășura cu succes în clasele mai mari sau în cele pentru adulți, dar și la evenimente culturale, cum sunt conferințele populare și șezătorile. Cât despre dreptul la vot, acesta ar trebui învățat încă din școală, sub formă de joc. Se pronunță împotriva „analfabetismului distrugător” și propune ca în Parlament să fie desemnați oameni ai școlii aleși de către corpul profesoral, „având ca obligaţie, în primul rând, interesele morale, intelectuale şi materiale ale diferitelor categorii de învăţătorimi, precum şi interesele şcoalei şi ale educaţiei noastre naţionale”. Îngrijorat de poziționarea socială a învăță­torilor, pentru care solicită drepturi în concordanță cu impor­tanța unei bune educații pe care o susține și o demonstrează, Vladimir Ghidionescu, alături de alți pedagogi români, derulează, de asemenea, la începutul veacului XX, și o cercetare importantă referitoare la situarea elevului ca prioritate în centrul activităților școlii („Introducere în pedologie și pedagogie experimentală” - 1915).

Școala, „rotița” fără care societatea nu poate funcționa

Dacă din fragmentul anterior ar lipsi precizarea anilor, am putea transla cu ușurință discursul de acum o sută de ani în zilele noastre. Se pot găsi cel puțin două explicații pentru aceasta: prima ar fi umbrită de pesimism, fiindcă, după atâta timp, școala se lovește și dezbate mereu aceleași probleme a căror soluție pare un fel de Fata Morgana; a doua, optimistă și modernă ca abordare, subliniază tocmai im­por­tanța educației pentru comu­nitățile mai mici sau mai mari, a actorilor acesteia, elevi și dascăli, dar și părinți, familii, diverse instituții, despre care specialiștii nu încetează să scrie, descoperind, reluând, adâncind noi și noi dimensiuni, posibilități, valențe combinatorii. Această din urmă perspectivă susține și argumentează faptul că anul 2019 a fost proclamat în Patriarhia Română „An omagial al satului românesc (al preoților, învăță­torilor și primarilor gospodari)”, dovedind cât de importantă este, de fapt, „rotița” pe care o pomenea Vladimir Ghidionescu în studiul său.

Educația, prioritate națională în România doar la nivel declarativ

Așadar, „școala de acum un veac” avea ținte similare cu cele ale „școlii contemporane”, deși „Măriile Lor, Învățătorii”, atunci, ca și acum, rămân, de cele mai multe ori, fără vreun suport în fața multor neajunsuri. Sprijin le sunt însă dragostea față de copii, sentimentul de responsabilitate pe care nu îl pot eluda, convingerea că au o misiune.

Care ar fi „datoria societății” pentru a susține drumul către viitor al școlii? Primul pas de făcut este ca dinspre comunitate să ajungă la școală doar încurajări, gesturi de susținere, sprijin material și emoțional. Paradoxal, deși adesea este pusă la zid, școala e, în același timp, declarată prioritate națională! Ea încearcă din răsputeri să își dovedească valențele, dar nu găsește întotdeauna vocea care să vorbească în numele ei. Peisajul are însă și laturi luminoase, fiindcă nenumărați dascăli excepționali știu să își apropie copiii și să îi facă să le placă studiul, pentru că directori de școli reușesc să adauge valoare unității lor de învățământ, formând echipe adevărate cu copiii și părinții alături, pentru că în comunități se nasc structuri, adesea sub egida Bisericii, care pun umărul la repararea multor inegalități și îi sprijină pe copiii proveniți din familiile nevoiașe.

La toate acestea se adaugă adevărul major că școala este constituită din oameni și că figura emblematică a unui „Domn Trandafir” rămâne un reper, fiindcă, oricând, copiii au nevoie de căldură, de răbdare, de ceea ce numim „empatie”, astăzi, ca și acum multe decenii, pentru că natura umană nu se schimbă, ci caută iubirea și blândețea, dincolo de rigorile unui cadru academic. 

Învățătoarea, pentru mulți copii, „mama” de la școală

Mult timp ni s-a părut că cel mai important este să avem bănci colorate și laboratoare doldora de calculatoare (pe care, între noi fie zis, copiii nu ajungeau să le deschidă), să avem multe materiale auxiliare cu coperte glossy, care să demonstreze că facem copiii tobă de carte. Generația asta sprințară în ale tehnologiei a luat-o cu mult înaintea profesorilor care se apropie acum de finalul carierei, chiar și înaintea mult mai tinerilor lor părinți care vin tot din lumea nedigitalizată. Și totuși, constatăm că drumul spre mintea și inima acestor copii trebuie să treacă prin inima dascălilor lor și să facă parte din programul de viață al părinților, cu „job”-uri atât de încărcate, ori fără „job”, ori, pur și simplu, absenți din viața fiilor și fiicelor, dat fiind o plecare la muncă, în străinătate. Uneori, pentru cei lăsați în țară, există bunici iubitori, dar, alteori, lângă ei nu este nimeni căruia să îi pese cu adevărat. Dar poate fi un… dascăl!

Profesoara Anastasia Popescu ne-a transmis în volumul „Cum să-i învățăm pe copii religia” câteva principii care se întemeiază pe lucruri simple: conform modelului hristic, profesorul îşi va desfăşura lucrul său alături şi împreună cu elevii, urmărind o ţintă comună: „Dacă eu vreau să arăt că sunt pedagogul cel adevărat, atunci copilul se apropie de mine pentru că eu folosesc metoda iubirii, care aduce cele mai mari roade şi în şcoală, şi în rândul tineretului”. Conform viziunii profesoarei Anastasia Popescu, această abordare are ca fundament două axiome pentru cel care se avântă pe tărâmul pedagogiei: „Copilul este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl dă unui cuplu” și „Un bun pedagog să nu scape din vedere felul de a se purta al Mântuitorului!”.

Viziunea plină de adevăr și excelență propusă de profesoara Anastasia Popescu - Mama Sica poate singură susţine aşezarea dascălului într-o formulă atât de inspirat surprinsă: „Un pedagog care nu arde ca o lumină într-o biserică, acela nu e pedagog. Pedagogia nu se învaţă. Pedagogia se trăieşte. A fi pedagog înseamnă a te face plăcut copilului”. Cuvintele Mamei Sica transferate în timpul de acum aduc un posibil răspuns la căutările școlii românești de azi.

Dascălii, învățătorii sunt, fără urmă de îndoială, în zilele noastre, ca și în alte timpuri, cei mai prețioși făuritori de școală, oamenii a căror îndeletnicire va dăinui atât cât va fi lumea, oricâte noi meserii se vor ivi în continuare. Lor le rămâne însă misiunea să confere noblețe și să umple cu iubire drumul între ei și elevi. Măriile lor, Învă­țătorii, dascălii de ieri și mentorii de mâine au o valență regeneratoare, căci fibra lor este hristică.