Marota cantitativă

Multă vreme, reperele fundamentale ale bunei mele dispoziţii au fost numerele. Nu valorile, nu idealurile, nu oamenii, ci numerele. Obsesia numerelor mergea aşa de departe că relaţia mea cu mine însumi ajunsese să fie măsurată prin ele. Parcă purtam nişte ochelari care transformau orice realitate pe care o atingeam într-un şir de cifre. Optica aceasta făcea ca mâncarea să fie redusă la un număr de calorii, aspectul fizic să fie legat de câte kilograme arată cântarul, inima mea să depindă de cât de mare e tensiunea, iar tonusul meu să atârne de pragul la care ajung colesterolul şi glicemia. Ele erau condiţia confortului meu psihic, căci era îndeajuns ca unul să fie strâmb ca toată ziua să-mi fie dată peste cap. Din acest moment, obsesia devenise superstiţie şi realizam că încrederea pe care o am în numere aducea cu o credinţă adevărată, de vreme ce ochii mei le contemplau cu un respect cvasireligios. Ele erau o autoritate în care credeam şi de care ascultam, fiindcă de ele depindea buna mea dispoziţie. Erau o obsesie de care nu mai puteam scăpa şi în a cărei otravă mă adânceam din zi în zi. Un soi de viciu numerologic care nu avea însă nimic cabalistic în el, doar simpla marotă a unor praguri cantitative care îmi dictau mulţumirea sau necazul zilei.

Dar asta până în momentul când, conştientizând cursa în care eram prins, mi-am transformat superstiţia în revoltă. Am realizat că viaţa îmi devenise un supliciu din cauza numerelor. Dacă acul cântarului depăşea limita admisă, ziua mi-era stricată. Dacă glicemia sau colesterolul trecuseră de o anumită cifră, intram în panică. Dacă mâncarea pe care mă pregăteam s-o savurez era o "bombă calorică", îmi trecea foamea şi o înghiţeam cu noduri. Dacă tăria unui vin depăşea pragul băuturilor slabe, îl evitam scrupulos. Şi atunci am refuzat să-mi mai fac analizele, să mă mai urc pe cântar sau să mai citesc tot felul de broşuri dietetice din care aflam câte calorii are fiecare moleculă vârâtă în gură. Am început să urăsc toate cifrele fiziologiei mele şi m-am întors la bucuria inocentă a ignorantului. Şi atunci am înţeles de ce un om sănătos e un bolnav care se ignoră, în vreme ce omul bolnav e cel care, deşi nu e ipohondru, se autointoxică cu numere, praguri şi cifre până la a-şi preschimba viaţa într-un calvar. În jurul meu văd tot mai des oameni a căror viaţă e o lungă, tristă şi crispată luptă cu cifrele fiziologiei lor. Oamenii aceştia trăiesc în cultul cantităţilor intime din care sunt alcătuiţi. Sunt bolnavi de cultul numărului fără s-o ştie. Iată un alt mod prin care cantitatea poate dăuna calităţii, mai ales când e transformată în obsesie. Eu unul m-am lecuit de ea.