Mărturia teologului Treimii

 

După mutarea la Domnul a Marelui Vasile la 1 ianuarie 379, Sfântul Grigorie Teologul preia rolul de stâlp al Ortodoxiei, pe care l-a afirmat cu atâta vrednicie arhiepiscopul Cezareei Capadociei. În anul 379, mica comunitate niceeană din Constantinopol, aflată într-o stare deosebit de grea, stăruie pe lângă Sfântul Grigorie, care se găsea retras la Seleucia, în Isauria, pentru a-i veni în ajutor şi a reorganiza şi a înviora viaţa Bisericii, grav tulburată de arieni. Sfântul Grigorie, pătruns de grija Bisericii, a acceptat să-şi sacrifice liniştea, strădaniile ascetice şi studiul teologic şi să vină în Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, unde „timp de doi ani a fost personalitatea cea mai vizibilă în istoria teologică şi politică a Bisericii“ (Johannes Quasten). Este perioada cea mai rodnică şi importantă din activitatea sa pastoral-misionară. Acum, ochii întregii lumi creştine erau aţintiţi asupra lui. Sfântul Grigorie era convins că timpul menajamentelor şi al concesiilor a trecut şi că porunca vremii era curajul mărturisirii deschise a  dumnezeirii Duhului Sfânt. Curajul Sfântului Grigorie a uimit lumea creştină şi a atras asupra lui furia ereticilor pnevmatomahi: „Căci niciodată nimic de acest fel nu a făcut Pământul să tremure, ca libertatea cu care Duhul Sfânt a fost mărturisit Dumnezeu cu glas tare. Chiar şi prietenii noştri au fost şocaţi; noi ştim bine aceasta“, mărturiseşte Sfântul Grigorie în Poemul autobiografic. Sfântul Grigorie face aici referire la Cuvântarea a cincea teologică, despre Duhul Sfânt, cea mai frumoasă şi cea mai profundă dintre faimoasele omilii ţinute în Constantinopol în anul 380, în Biserica Anastasiei.

 

 

În a cincea Cuvântare teologică, în care Sfântul Grigorie descoperă măsura profunzimii sale teologice şi a virtuţilor oratorice, abordarea temei pnevmatologice este directă. După numai câteva fraze în care îşi anunţă sinaxa că odată cu omilia anterioară (a patra) a încheiat teologhisirea despre Fiul şi că nu mai este nimic de adăugat, într-un mod deschis, direct, incitant şi plin de tensiune anunţă tema pnevmatologică a celei de a cincea omilii: „Dar despre Duhul Sfânt, ce poţi tu să spui? De unde ne aduci Dumnezeu străin şi neaflat în Scripturi?“ Prin acest enunţ, deodată cu tema omiliei, este indicat şi orizontul teologic în care Sfântul Părinte urmează să o dezvolte. Motivaţia se găseşte în faptul că până atunci „nu s-a scris clar, nici de multe ori că Duhul Sfânt este Dumnezeu, precum s-a scris mai întâi de Tatăl, iar mai târziu de Fiul...“ (V, 21). Se precizează apoi că se consideră deja cunoscute înţelesurile în care Sfânta Scriptură foloseşte termenii Duh şi Sfânt, ca şi unirea amândurora în numele Duhului Sfânt. Este important să reţinem remarca Sfântului Grigorie Teologul că ereticii pnevmatomahi „se luptă cu tărie pentru apărarea literei“, însă „iubirea literei este îmbrăcăminte a lipsei de evlavie“ (V, 3).

 

După aceste precizări, Sfântul Grigorie abordează pnevmatologia urmând unei metodologii proprii: afirmă credinţa în Sfânta Treime şi abia apoi expune învăţătura despre Persoanele trinitare, arătându-le ca moduri personale veşnice ale lui Dumnezeu cel Unul: „Noi începem teologia de aici, aplicând Treimii (Celor Trei Persoane) aceleaşi expresii, chiar dacă unora li se par îndrăzneţe“ (V, 3). Sfântul Grigorie exemplifică cele spuse cu citate din Evanghelia după Ioan (I, 8): „Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume“, este Tată; „Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume“, este totodată Fiu; „Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume, este Celălalt Mângâietor. Era şi era şi era. Dar era Unul. Era Lumină şi Lumină şi Lumină; o unică lumină şi un unic Dumnezeu... iată teologia concisă şi simplă a Treimii“ (V, 3). Este propriu Ortodoxiei să afirme deodată Treimea şi Unitatea, fără să împartă fiinţa divină cum fac arienii ori ca politeiştii păgâni şi fără să anuleze persoanele ca Sabelie; ambele moduri sunt heterodoxe şi neevlavioase. „Cele trei (persoane) sunt Una prin dumnezeire şi ceea ce este una (fiinţa) sunt trei prin proprietăţi (ipostatice) ca să nu fie unul lui Sabelie, nici trei ale unei despărţiri necuvenite (politeiste, n.n.)“. Afirmaţia este antinomică şi ambii termeni, unitatea şi treimea, sunt predicaţi deodată despre Dumnezeu şi ambii sunt adevăraţi: treimea nu divide unitatea, iar unitatea nu anulează treimea. Alteritatea ipostatică nu înseamnă lipsă, imperfecţiune sau ştirbire, „căci nici Fiului nu-I lipseşte ceva ca să fie tată - fiindcă faptul de a fi fiu nu este o lipsă, dar aceasta nu-L face tată, fiindcă altfel I-ar lipsi şi Tatălui ceva ca să fie fiu. Dar Tatăl nu este fiu. Aceste nume nu exprimă vreo lipsă, nici o subordonare în ordinea fiinţei. Însuşi faptul de a nu Se fi născut şi de a Se fi născut şi de a purcede Îi dă unuia numirea de Tatăl, altuia de Fiu şi iarăşi altuia denumirea de Duh Sfânt, ca să se arate distincţia celor trei ipostasuri într-o unică fire şi demnitate a dumnezeirii“ (V, 9). Teologhisind deodată Treimea şi Unitatea, Sfântul Grigorie a pregătit metodologic bune temeiuri pentru a afirma dumnezeirea Duhului Sfânt contestată de erezia pnevmatomahă. Enunţul e direct şi categoric: „Deci cum? Duhul este Dumnezeu? Desigur. Deci este deofiinţă? Desigur, odată ce este Dumnezeu!“ (V, 10).

 

 

Celor care afirmă că Duhul ar fi creatură, Sfântul Grigorie le răspunde: „Dar de este creatură, cum putem crede în El? Sau cum ajungem desăvârşiţi în El?“ (V, 76), căci „dacă este din acelaşi plan cu mine, cum mă face pe mine Dumnezeu (I Cor. 3, 16) sau cum mă uneşte cu dumnezeirea“ (V, 4). Făcând trimitere la pnevmatologia Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie invocă identitatea de slavă, de cinste şi de împărăţire atribuită întregii Sfintei Treimi, ca argument al dumnezeirii Duhului Sfânt. „Şi aceasta o are şi prietenul meu (Vasile): să preamărim pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, trei ipostasuri, dar o dumnezeire, neîmpărţită în slavă, în cinste, în fiinţă şi împărăţire... dacă Duhului nu I se aduce închinare, cum mă îndumnezeieşte El prin Botez? Iar dacă I se cuvine închinare, cum nu e vrednic de toată evlavia? Iar de e vrednic de toată evlavia, cum nu este Dumnezeu? Una atârnă de alta, e un lanţ cu adevărat de aur şi mântuitor. De la Duhul ne este naşterea din nou (In. 3, 5); de la naşterea din nou este recrearea; de la recreare cunoaşterea Celui ce ne recreează“ (V, 28).

 

După ce menţionează diverse analogii spre cunoaşterea raţională a Tainei Treimii, constatând adecvarea lor doar parţială, Sfântul Grigorie conchide: „Cel mai bun rezultat pe care îl câştig până la urmă din aceste exemple este să las chipurile şi umbrele ca amăgitoare şi foarte departe de adevăr şi să mă alipesc la cea mai evlavioasă înţelegere a cuvintelor puţine din Scriptură, folosindu-mă de călăuzirea Duhului şi căutând să-i conving şi pe alţii, după cât pot, să se închine Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, o unică dumnezeire şi putere“ (V, 33).